Librorum / Libra / Cărți / Books. Animation.
Idea, graphics and cinematic realization by Ardian-Christian Kyçyku. All rights reserved.
”Sticking” - scenariu
Persoanele
NONA – 57 ani, nevăzătoare, singură, confecționează bețe de mâncare chinezească
MONA – 25 ani, balerină, își completează veniturile dansând prin nunți, botezuri și zile de naștere. Uneori, când o prietenă este bolnavă, Mona o înlocuiește și joacă rolul uneia dintre ursitoare
ANDY – 23 ani, șomer, fără studii superioare
Notă: Uneori, privit de ceilalți, chipul Nonei pare blurat.
*
I. EXT. BUCUREȘTIUL VECHI – ZI. TOAMNĂ.
Imagini ale unor clădiri vechi, interioare, curți, blazoane din București. Chipuri de statui și fragmente de basoreliefuri.
VO / Naratorul:
Suntem la București. Există și clădiri cu mult mai înalte decât acestea, cu mult mai pline de oameni. Dar cu mult mai puține fantome.
Apar de jos în sus ferestrele mai multor blocuri din anii 70-80, foarte înalte. Unele ferestre sunt deschise. Câțiva bărbați grași, în maiouri, fumează, scoțând afară doar mâinile, nasurile, câte un ochi, câte o barbă, și fum.
O bătrânică cu părul alb și îngrijit privește curioasă spre strada.
Pe o bancă doarme un vagabond îmbrăcat într-o veche uniformă militară.
VO, Naratorul:
Nu se știe cât de jos poate cădea omul la asemenea înălțimi. Nu este o greșeală: am zis la asemenea înălțimi, nu de la...
Dintr-o fereastră se vede o oglindă pătrată. În oglindă apare chipul Nonei, fără ochelari negri sau de vedere.
Se lasă brusc întunericul. Mâna Nonei, cu degete delicate și unghii vopsite în roșu cu picături negre (ca niște buburuze) arată încet de la stânga la dreapta și se oprește în fața oglinzii.
NONA
Aici e ibricul de cafea... aici borcanul cu cafea... aici lingurița de cafea... aici borcanul cu zahăr brun... poate doar vopsit, dar brun... aici aragazul... aici chibriturile... aici fereastra de unde nu se vede niciun munte... niciun alt bloc... iar aici este oglinda... unde trebuie să fiu eu... (Zâmbește) Nu vezi nimic, nu?
A fi în originalitate
Un
scriitor se naşte sau devine minoritar prin
excelenţă şi, cu puţin nenoroc, moare ca majoritar, în sensul de anonim.
A fi minoritar, cel puţin pentru un scriitor născut pe meleagurile răsăritene,
înseamnă a fi minoritar la pătrat. Destinul mai multor nume de referinţă
ale intelectualităţii balcanice, cu foarte puţine excepţii, ne trimte cu gândul
la postulatul spus de Mântuitorul Iisus Hristos, potrivit căruia “Nimeni nu este profet în familia şi în ţara lui”.
Dar e exagerat să explicăm migraţia creierului artistic doar prin nevoia de a
dovedi harul profetic. Nu cred că doar dovedirea unui har anume cere mai mereu
drept plată suferinţele exilului, sau chiar revelaţiile incluse într-un
asemenea act dublu, fizic şi - mai ales - metafizic.
Un
scriitor minoritar, în Balcani, indiferent de cultura din care provine sau este
rupt, are de îndeplinit în acelaşi timp câteva obligaţii, ca să nu spun misiuni.
"The Lesson"
A double lesson: the world teaches a little girl
and the little girl wants to teach the world a lesson.
All rights reserved.
”A bridge” - Marele Premiu 2017
Festivalul internațional de film de foarte scurt
metraj
Très court 2017
A BRIDGE, Marele premiu 2017
de Ardian-Christian Kyçyku (București)
Motivația Juriului: "Pentru simplitatea conceptului și
frumusețea imaginii, un film realizat cu mijloace modeste dar de înaltă
calitate tehnică, care reușește să fie atemporal, poetic, pictural și reflexiv".
"Un pod în care se întâmplă ceva
banal şi mereu irepetabil. Un alt pod între
punctele unde ajung cei doi protagoniști. Dar mai ales un pod între realitate
şi oglindirea ei în apă, sau între ochi / camera de filmat şi centrul
întâmplării". (A.-Ch.
Kyçyku)
"Fluviile Saharei" - înainte sau după 30 de ani
Ediția din 2017 în limba albaneză a romanului „Fluviile Saharei”. Editura PA, Prishtina-Berlin 2017.
Considerat „deschizător de drumuri”, „manual rafinat de stil” şi „revelaţie prin care proza albaneză îşi regăseşte rădăcini comune cu cea europeană”, „Fluviile Saharei” a fost scris în trei variante, în limba albaneză, în anii 1986, 1989 şi 1991. Având deja două ediţii (Tirana 2000 şi Bucureşti 2009) „Fluviile Saharei” este prima piesă a unei fresce compusă din patru romane ale autorului, beneficiind de peste 50 de recenzii şi cronici în presa scrisă, audiovizuală şi electronică din Albania, SUA, Elveţia, Italia, Germania, Kosova etc.
Povestea "l.o.l." în Revista Beton - Belgrad
Ardijan Kučuku (književni sinonim: Ardijan-Kristijan Kučuku), autor je koji piše na albanskom i na rumunskom jeziku, dramski pisac, esejista, izdavač i prevodilac, autor više od 45 knjiga. Rođen je 23. avgusta 1969. u Pogradecu, u Albaniji. Završio je Fakultet istorije i filologije u Tirani 1991. godine. Predavač je i doktor komparativne književnosti na Univerzitetu u Bukureštu i rektor rumunskog Univerziteta nauka i umetnosti „Gheorghe Cristea“ u Bukureštu. Od 2013. godine izvršni je predsednik Evropske akademije izvođačkih umetnosti. Mnoga od Kučukuovih književnih dela prevedena su na više od deset stranih jezika.
preveo: Anton Berišaj (Anton Berishaj)
Uzalud se mučite, poštovani moji, podsmevao se Profa, ako niste u stanju ni da ovlaš skicirate nekoliko veoma jednostavnih stvari, kao što je na primer smrt. Ili ni smrt nije više tako jednostavna kao u mom detinjstvu?! Već je bilo prošlo tri sata od onih balkanskih i nigde na zidu se nije razaznavao neki trag smrti. Al' ni neki trag života dostojan radoznalosti se nije dao primetiti. Inače, bio je to veoma naporan dan. Za samo 24 sata čovečanstvo je proslavljalo Svetski i/ili Međunarodni dan: Pozorišta lutaka, Dece ulice, Down sindroma, Borbe za iskorenjivanje rasizma, Borbe protiv nesanice i Poezije. S druge strane, neki od njih su Profi promenili nadimak i potajno su ga zvali Star (od Staratelj).
- Jel' ti se sviđa, Stare – upita ga jedan od njih.
Ne hajući za taj podsmevajući nadimak, Profa ispravi naočare i zagleda se u zid.
- Ako bi mi još samo rekao šta si hteo da kažeš...
Umetnici su stajali poređani pred zidom koji je bio određen za skidanje uroka, i stvarali. Ne zna se odakle je bila stigla direktiva da se još uvek slobodni zidovi u naselju pokriju slikama, crtežima, mudrim izrekama i znacima, ali činilo se da je dečurlija bila nadahnuta. I nije to bilo nadahnuće koje je izviralo iz nekog detinjastog ludovanja, niti čak od nekog nasleđenog. Sa ispucalih, prljavih i trošnih zidova trebalo je slikama skinuti uroke. Jer nije se uzalud govorilo: mozak postaje ono što oči vide. Vremenom, takoreći nijedan zid neće ostati prazan, nem, jednobojan ili „besmislen“. Umesto nekadašnjeg zida, oči prolaznika, posebno onih koji nisu znali što je to govoriti sam sa sobom, mogle su već sada da zapaze čudan prizor, koji je trebalo odgonetati. U i oko njega, među molerskim merdevinama, razbarušenih glava i ručica uprljanih bojama, koje nisu podsećale ni na kakav zločin ni na potrebu da se ruke operu, pokolenje budućnosti, ono koje će nam isplaćivati penzije, kako se obično zvalo, pokušavalo je da se izrazi što jasnije, što ubedljivije. A ako je istina da Bog gleda svet očima dece, pomislio je Profa, bilo je lako zamisliti užas i patnje Boga. Jer, nisi mogao verovati da je svet postao tako neshvatljiv. S druge strane, makar i samo za učešće, koliko god kratko i mutno, u patnji Boga, dan je zasluživao svu tu muku.
- Evropa, Stare, Evropa! – reče dečkić.
O scurtă poveste despre lărgirea spațiului
 |
| Vasile Andru (1942-2016) |
Dificultatea
de a-l vorbi de rău sau de a-l bârfi, dovedea că Andru trăieşte ca puțini
alții, iar dificultatea de a-l vorbi numai de bine rămâne acum
o dovadă că n-a murit clasic, cum obișnuiesc s-o facă cei mai mulți dintre noi.
Încă trăim într-o lume plină de oameni pragmatişti, care se grăbesc să-i considere pe ceilalți
morți, la cea mai neintenționată rănire a orgoliului, dar care nu sunt deloc
realişti, mai ales față de propria valoare. Probabil din această cauză
singurele urme pe care aceștia le lasă sunt rănile în sufletele altora. Iar
mutarea lui Andru m-a tot provocat să aprofundez una dintre numeroasele sale
întrebări aforistice (Cum să trăiască omul bine, ca să moară sănătos...),
ajungând la Cum să trăiasca omul discret pentru a muri frumos, apoi
la Cum să se mute omul dintr-un spațiu pentru a trăi frumos după
propria absență.
Citisem despre Andru
la sfârșitul anilor '80 în Albania, într-o revistă literară ajunsă la
biblioteca Facultății de Istorie și Filologie a Universității din Tirana. Și
fiindcă pe atunci știam o română destul de precară, pe care o completam cu
pagini încă nescrise în albaneză, mă convinsesem că era vorba despre un
scriitor clasic, decedat de mult, sau care scria ca și cum ar fi mort.
Într-un fel ne asemănam. Era un soi de regăsire întru empatie, dar și un
straniu mijloc psihologic care mă liniștea de câte ori eram prea convins că voi
scrie ca un mort, fără a putea publica ceva vreodată și fără a cunoaște
personal vreun scriitor de altă limbă.
În dulcele stil infantil
Cu adevărat întunecate sunt vremurile în care arta
mediocră, mai ales cea a scrisului, întâlneşte consumatorul snob
și idolatru. Sentimentul ratării – mai
exact: neputința de a se mulțumi cu tot ce nu-ți întrece visurile –
se mută într-un spațiu intermediar și eteric, deseori numit mass-media, unde
masele mediază pentru o identitate confortabilă sub febrila îndrumare a formatorilor
de opinie. Poetic spus, foarte mulți oameni fac orice și se grăbesc să moară
în paturile altora, într-un adulter incomparabil mai grav decât cel clasic.
Sau: orbul conduce alți orbi, iar cei care văd și suferă direct din cauza
acestei colaborări, trebuie să perceapă totul într-un limbaj atât
de grijuliu, încât pare a fi singurul corect. Și toată lumea insistă să te
implici, pentru că nu există robie mai mare decât cea a neutralității – așa se
aude – și e adevărat că nu poți repara tu lumea, dar poți ajuta să se distrugă
mai lent, de parcă viteza ar conta, nu esența.
Un sfert de veac balcanic i-a imunizat pe mulți de insistența cu care,
ieșind din propria structură, individul postmodern se luptă să intre sub pielea
altuia, uneori chiar cu prețul vieții civice a acestuia. Un ajutor nesperat i-a
venit individului din partea traiului online și rețelelor sociale care deja au
transformat multe case în redacții de presă, și încă mai mulți știutori de
scris: în redactori-șefi, ziariști, scriitori, gânditori, conducători de secte
(încă) nedeclarate. Puțini se așteptau ca o asemenea posibilitate de a te
împrieteni, de a regăsi rude, ființe scumpe și amintiri în și din toate
colțurile globului, cu viteza bârfei sau a invidiei ascunse, putea grăbi
uniformizarea și amorțirea sufletului, prin schimbarea radicală a
priorităților, înlocuind omul cu oferta, sau cu prețul a ceva. În principiu,
astăzi ești liber să nu-ți fie dor de nimeni, ori niciodată o asemenea
libertate n-a fost mai obligatorie.
Subscribe to:
Posts (Atom)