l.o.l.

Vă zbateţi cam în zadar, dragii mei, surâdea Proful, de vreme ce nu puteţi schiţa nici măcar haotic nişte chestiuni extrem de simple, cum ar fi moartea. Sau nici moartea nu mai e la fel de simplă ca în copilăria mea?! Trecuseră deja trei ceasuri din alea balcanice şi nicăieri pe perete nu se vedea nici umbră de moarte. Dar nici de vreo viaţă demnă de curiozitate nu se vedea. Era o zi prea încărcată, de altfel. În doar 24 de ore, omenirea (îşi) serba ziua mondială şi / sau internaţională a: Teatrului de păpuşi, Copiilor străzii, Sindromului Down, Luptei pentru eliminarea discriminării rasiale, Luptei pentru combaterea insomniei, şi a Poeziei. În acest răstimp, unii dintre ei îi schimbaseră pe nesimţite porecla şi îi spuneau Veghe (de la Supraveghetor).
- Vă place, Profule? - întrebă unul.
Proful îşi aranjă ochelarii şi privi peretele.
- Dacă-mi spui şi cam ce ai vrut să spui…
Artiştii stăteau înşiraţi în faţa peretelui dat la exorcizare şi se chinuiau. Nu se ştie de unde anume venise ideea asta de a umple pereţii încă liberi (de reclame şi afişe) ai cartierului cu desene şi semne, dar omuleţii păreau chiar inspiraţi. Şi nu era acea inspiraţie provenită din vreo revoltă adolescentină, nici măcar de vreuna ereditară. Pereţii mai pustii, mai mizerabili, mai crăpaţi şi dezolanţi trebuiau pictaţi. Că, vorba aia: creierul devine ceea văd ochii. Cu timpul, aproape niciun perete n-avea să mai rămână gol, mut, monocolor sau ”tâmp”. În locul vechiului perete, creierii trecătorilor, mai ales ai celor ce nu vorbeau singuri, puteau zări chiar de pe acum o stranie pictură, ce trebuia doar descifrată. În ea şi în jurul ei, printre scări de zugravi şi mânuţe murdărite de culori ce nu evocau nici vreo crimă şi nici nevoia cuiva de a se spăla pe mâini, generaţia viitoare, cea care avea să ne plătească pensiile, cum spuneau adulţii, se străduia să se exprime cât mai clar. Or dacă era adevărat că Dumnezeu vede lumea prin ochii copiilor, precum spusese cândva o sfântă, gândi Proful, era uşor să simţi groaza şi suferinţa lui Dumnezeu. Căci nu puteai crede că lumea ajunsese să fie atât de indescifrabilă. Pe de altă parte, chiar şi numai pentru a participa, oricât de scurt şi omeneşte, la suferinţa lui Dumnezeu, ziua îşi merita tot chinul.
- Europa, - spuse băieţelul.
- Europa?!
- Da, Europa. Acum. În plină criză…