”Epocalipsa” - roman
Epocalipsa (eBook) |
Exilul cultural, sau literaturi globale în limbi locale...
La 4 septembrie 2014, în plăcuta ambianţă a Literaturhaus, Berlin a avut loc o întâlnire culturală prilejuită de lectura autorului de expresie albaneză şi română Ardian-Christian Kuciuk. Autorul a citit din romanul său "Home", publicat vara aceasta de editura PA, condusă de Dna. Feride Berisha. Întâlnirea deschide un şir de manifestări literare din cadrul proiectului "Exilul cultural, sau literaturi globale în limbi locale", conceput şi lansat de Librarium Haemus şi PA.
Synopsis: Se pare că limbile albaneză și română au legături mai
vechi decât poate observa cititorul de astăzi, deși aceste legături au fost
descoperite și descrise de celebri lingviști germani, români, albanezi etc.
Poate ca un semn ce tinde să atragă atenția, spațiul mioritic a fost
principalul în care cel puțin albanezii din Sud emigrau nu doar din cauze
economice, ci și culturale. Printre ei fac parte scriitori, gânditori, oameni
de stat, negustori, cântăreți și actori, constructori, diplomați, ziariști și editori
care ocupă locuri de onoare în istoria albaneză modernă.
În acest context, o importanță deosebită are poetul LasgushPoradeci (pseudonimul lui Llazar Gusho, Pogradec 1899-Tirana 1987), considerat cel mai mare liric al literaturii albaneze din secolul XX, care și-a
publicat principalele sale volume în România și care teza de doctorat, susţinută la Universitatea din Graz, i-a
dedicat-o operei lui Mihai Eminesku (“Der verkannte Eminescu und seine
volkstümlich-heimatliche Ideologie”). Strălucit cunoscător și admirator al limbii
și culturii germane, Poradeci și-a susținut doctoratul la Universitatea din
Graz. Poezia lui Poradeci, scrisă într-o albaneză aleasă, fină, conține inspirație,
teme și structuri stilistice românești și grație comuniunilor dintre lumea
românească cu cea albaneză.
Feride Berisha şi A.-Ch. Kuciuk |
Un alt autor despre care încă rămân multe de spus este MitrushKuteli (pseudonimul lui Dhimitër Pasko, Pogradec 1907-Tirana 1967) – prozator,
eseist, critic literar și distins traducător. În memoriile sale, Kuteli
mărturisește că începuse să scrie pentru a-și potoli dorul de țara natală.
Volumele de proză ale lui Kuteli sunt considerate esențiale pentru proza
albaneză modernă și stilistic au asemănări cu literatura scrisă de Ion Creangă,
Ioan Dragoslav şi alţii. Aşa cum Creangă, de pildă, a scris într-o limbă
română ”de rădăcină”, și Kuteli a folosit o albaneză ”eternă”, dublând vorbirea
populară cu o profundă cultură europeană.
În perioada totalitaristă, Poradeci și Kuteli au fost izolaţi şi au suferit
condamnarea la tăcere, iar Kuteli a înfruntat și câțiva ani de detenție la
răufamata mocirlă de la Maliq. Ambii scriitori au fost obligați să
supraviețuiască traducând literatură cu norma, fără a mai avea voie să
călătorească în străinătate, și i-au dăruit cititorului albanez pe unele dintre
capodoperele literaturilor română, germană și rusă (Eminescu, Creangă, Caragiale,
Ispirescu, Goethe, Heine, Schiller, Gogol, Pușkin, Turgeniev, Maiakovski etc), ceea
ce a făcut posibila intrarea lor în conștiința cititorului albanofon.
În cazul lui Poradeci și Kuteli nu se poate vorbi decât
despre un exil cultural, sau literar. Spre nororcul lor și al literaturii
europene, amândoi emigraseră într-un spațiu aproape geamăn cu cel de origine.
Din acest punct de vedere, exilul și dorul rămân cheile misterului
supraviețuirii lor ca autori. Trebuie revelat aici un paradox fericit: asemănarea ambianței exilului cu cea de
origine nu potolește dorul, ci îl crește, îl face capabil să producă literatură
superioară, de talie globală, deși autorii scriu și traduc în și din două limbi de strânsă circulație.
A.-Ch. Kuciuk |
Exilul cultural a luat un alt avânt și un alt sens la
începutul anilor ’90, odată cu cărțile – scrise în albaneză și română – ale lui
A.-Ch. Kuciuk, cu Revista Haemus şi cu Editura Librarium Haemus, în care, din anul
1998 sunt publicate cărți și fragmente din creația a peste 250 de autori și
gânditori europeni și nu numai. Arhiva Revistei Haemus numără până în momentul de faţă peste 5.000 pagini, cele mai multe fiind accesibile gratuit pe internet.
Câteva imagini din Berlin
Câteva imagini din Berlin
(HaemusPress, All Rights reserved. Photo: Julia-Maria Kycyku)
l.o.l.
Vă zbateţi cam în
zadar, dragii mei, surâdea Proful, de vreme ce nu puteţi schiţa nici măcar
haotic nişte chestiuni extrem de simple, cum ar fi moartea. Sau nici moartea nu
mai e la fel de simplă ca în copilăria mea?! Trecuseră deja trei
ceasuri din alea balcanice şi
nicăieri pe perete nu se vedea nici umbră de moarte. Dar nici de vreo viaţă
demnă de curiozitate nu se vedea. Era o zi prea încărcată, de altfel. În doar
24 de ore, omenirea (îşi) serba ziua mondială şi / sau internaţională a: Teatrului de
păpuşi, Copiilor străzii, Sindromului Down, Luptei pentru eliminarea
discriminării rasiale, Luptei pentru combaterea insomniei, şi a Poeziei. În acest răstimp, unii dintre ei îi schimbaseră pe
nesimţite porecla şi îi spuneau Veghe (de la Supraveghetor).
- Vă place, Profule? - întrebă unul.
Proful îşi aranjă ochelarii şi privi
peretele.
- Dacă-mi spui şi cam ce ai vrut să
spui…
Artiştii stăteau înşiraţi în faţa peretelui dat la exorcizare şi
se chinuiau. Nu se ştie de unde anume venise ideea asta de a umple pereţii încă
liberi (de reclame şi afişe) ai cartierului cu desene şi semne, dar omuleţii păreau chiar inspiraţi. Şi nu era acea inspiraţie provenită din vreo revoltă
adolescentină, nici măcar de vreuna ereditară. Pereţii mai pustii, mai
mizerabili, mai crăpaţi şi dezolanţi trebuiau pictaţi. Că, vorba aia: creierul
devine ceea văd ochii. Cu timpul, aproape niciun perete n-avea să mai rămână
gol, mut, monocolor sau ”tâmp”. În locul vechiului perete, creierii
trecătorilor, mai ales ai celor ce nu vorbeau singuri, puteau zări chiar de pe
acum o stranie pictură, ce trebuia doar descifrată. În ea şi în jurul ei, printre scări de zugravi şi mânuţe murdărite de culori ce nu evocau nici vreo crimă şi nici
nevoia cuiva de a se spăla pe mâini, generaţia viitoare, cea care avea să ne plătească pensiile, cum spuneau
adulţii, se străduia să se exprime cât mai clar.
Or dacă era adevărat că Dumnezeu vede lumea prin ochii copiilor, precum spusese
cândva o sfântă, gândi Proful, era uşor să simţi groaza
şi suferinţa lui Dumnezeu. Căci nu puteai crede că lumea ajunsese să fie atât de indescifrabilă. Pe de altă
parte, chiar şi numai pentru a participa, oricât de scurt şi omeneşte, la
suferinţa lui Dumnezeu, ziua îşi merita
tot chinul.
- Europa, - spuse băieţelul.
- Europa?!
- Da, Europa. Acum. În plină criză…
Outism și insomnie
Intro-vertire
Outismul este un cuvânt pe care l-am inventat sau descoperit după aproape trei decenii de trai în lumea literară. Nu este autism și nici marginalizare, deși, în timp, dacă autorul vizat, sau chiar o întreagă literatură nu ajung la trezvie și nu rezistă, vor necesita mai mult un tratament de natură medicală, decât filozofică. Unii dintre noi trăiesc într-o epocă în care denumirile bolilor seamănă din ce în ce mai mult cu cele ale medicamentelor. Din această cauză, poate pentru a alunga sau a ocoli niște fenomene distrugătoare – lente, programate, pe care deseori individul le adoptă chiar negându-le ciclic – cuvintele reale tind să se unească între ele și să creeze compoziții care nu au nicio legătură cu jocurile morfologice sau metaforice. Cuvinte precum globanalizare, demoncrație, triplomație, iudologie, empatycon, oralfabetism, trialog, bidentitate, semiotycon, gunivers, fuckultate, eutori, aproximeză etc., au apărut în scrierile mele instantaneu, dincolo de orice intenție de a fermeca cititorul, sau de a mă rafina prin originalitate ostentativă. În mod straniu, ele desemnează câteva fenomene destul de asemănătoare cu unele boli, dar de data aceasta sociale, culturale și etno-psihice.
Fenomenul pe care insist să-l numesc Outism a însoţit literatura de când un cuvânt a fost exprimat prin alte cuvinte, sau invers, şi are în continuare un rol esenţial în plămădirea capodoperelor. De-a lungul timpului, în limbi şi mentalităţi diferite, outismul a purtat diferite denumiri şi a primit nenumărate explicaţii care, în principiu, tind să separe jertfa conştientă a autorului de jertfa impusă de către societate, mai exact: de către confraţii şi cititorii mediocri. Desigur, mediocritatea nu reprezintă doar lipsa talentului, grafomania, mintea închisă, sufletul somnambul sau chiar amorţit, ci şi un talent dovedit, dar insuficient de ridicat în slăvi şi / sau răsplătit cu talanţi extraliterari. În vechime, starea aceasta fără leac şi fără zile de sărbătoare, se numea invidie, iar în epoca noastră, când atlasele expiră mai rapid decât buletinele, s-a dezvoltat în mod maladiv sub termenul de competitivitate, încât pare un element fundamental şi indispensabil nu numai pentru identitatea umană, ci şi pentru întreg destinul speciei.
Un studiu profund al Outismului subînțelege o cercetare interdisciplinară (adică o străduință cumplit de anevoioasă, dar și cumplit de frumoasă de a pune inspirația înaintea rațiunii și empatia înaintea „dreptelor socoteli” contemporane). Subliniez faptul că Outismul este programat și aplicat pe criterii geopolitice, deși literatura, în contextul analfabetizării cititorului, nu pare a avea nici o sutime din importanța fie și de acum două decenii. Din acest punct de vedere, ispitirea localului de a ieși din propriul sistem de semne, în numele satului global, transformă globalizarea în globanalizare. Rispit de isme fără viitor și terorizat de informații haotice, decăzute, controversate, ce relativizează inuman de rapid conceptele, preschimbând unele crime în simple date statistice, ba chiar în evenimente demne de o întunecată stimă, simțul istoric al omului amorțește, se pervertește, și orice ideologie devine iudologie. Astfel prezentul impune gândirea biologică în detrimentul celei idealiste, și trăirea barbară în detrimentul celei firești. Nu se poate trage o linie clară dintre centrul „imperiului” și ultimele sale granițe, ca să-i putem distinge pe barbari de autohtoni, deoarece nu se poate localiza clar centrul imperiului. În haosul hrănit de consumism, datorită schimbărilor multiple, nimeni nu are patrie, deci fiecare este un barbar, fie și doar metaforic.
În diferite scrieri ale acestor trei decenii, cel mai grav mi s-a părut graba unor generații mintale și spirituale de a șterge din memorie formele și evident esențele moștenite din generațiile anterioare. Exilul m-a ajutat să descopăr, uluit, cum, în absența unor oameni obligați să plece în străinătate și să nu se mai întoarcă, cei rămași nu s-au mulțumit doar cu socotirea celor dintâi drept morți, ci au pornit să transforme, temeinic, cam tot ce-i mai lega de conviețuirea de altădată. În timp, schimbările aveau să distrugă dorul – element esențial, formator și hrănitor al sufletului balcanic – iar o întreagă construcție sufletească avea să se vadă obligată să se salveze în texte literare, sau memoroalistice. Longevitatea acestor texte pare acum discutabilă, deoarece tinerele generații trăiesc mai mult în spațiul virtual, decât în cel textual și de departe preferă clișeele globale și o rețea întreagă de pseudo- (- proverbe, - cunoștințe, - metafore, - literatură etc.). Ca de obicei, năpasta nu a început de curând, iar descifrarea ei nu știu cât poate ajuta la îndreptarea lucrurilor. Căci nu e suficient să refaci o țară (inclusiv din punct de vedere textual), dacă nu ai și un popor capabil s-o locuiască. Cititorul nu realizează că, de-a lungil timpului, a făcut un pact tacit cu așa numitul mers al lucrurilor, tratându-l cel mai des ca pe un soi de rațiune de stat, și acum culege, prin urmași, roadele unei culturi literare și artistice cel puțin deformate.
În cheie imagologică, e greu de afirmat că, de fapt, a fost vorba de un război nedeclarat al unui spațiu cultural treptat (auto)golit de energii și inovații împotriva unuia considerat barbar, înapoiat, sărac și capabil doar de slugărnicie. Occidentul nu a vrut să accepte că Răsăritul este geamănul său încercat de istorie, dar îmbogățit cu har după fiecare traumă de încheiere a unui ciclu utopic, de la comunism la demoncrație. Occidentul nici astăzi nu acceptă că vechile comuniuni sunt suficiente pentru a restabili echilibrul antichității, dar se răzbună dacă sunt exploatate nedrept, după principiul „eu îti dau pâine doar ca să nu mori – tu îmi dai energii, cel puțin ca să-ţi rămân stăpân”.
Literatura albaneză a secolului XX a fost un exemplu desăvârșit pentru a ilustra jocul nemilos al spațiului cultural occidental. Înainte de apariția realismului socialist, dar și după căderea de iure a legilor acestuia, despre literatura de expresie albaneză se știau din ce în ce mai puține lucruri, iar cele știute erau inexacte și tendențioase. Vechimea limbii albaneze și greutățile de a traduce texte fundamentale din ea au fost folosite ca niște argumente de natură cvasi-mistică pentru a ascunde disprețul geopolitic față de viața albaneză în general. Exponenții autentici (adesea neoficiali) ai literaturii albaneze, au acceptat situația impusă ca pe un exercițiu pe viața de smerenie și nu am găsit nicăieri în operele sau în textele lor vreo revoltă care să-i reveleze cititorului sau cercetătorului că, de fapt, este vorba de o umilință exercitată de oameni, nu de soartă. Mulți dintre ei au suferit în tăcere nu doar marginalizarea și condamnarea la tăcere, ci și execuțiile civice, in și post mortem, închisoarea, surghiunul, uitarea oficială. Și bineînțeles, în materia (nu spiritul) globalizării, orice este oficial tinde să se transforme în natural, alungând toate altrenativele. E ca și cum un scriitor genial să fie egal cu unul mediocru doar pentru că amândoi oficial sunt scriitori.
Ceea ce m-a emoționat profund de când am început să scriu despre viețile și operele unor autori de expresie albaneză – și de valoare universală – a fost modul cum au folosit insomnia produsă de scris în fața „destinului” potrivnic. Este acea insomnie pe care deseori o numim inspirație, neliniște înaltă și înălțătoare, luptă lăuntrică și mută cu starea lucrurilor, cu configurația rețelei de uniformizare, cu invidia în toate expresiile ei, inclusiv a celei din propria limbă (decâzând din metaforă în urbanism) și din propriul sânge (care devine din ce în ce mai neutru) și din propria patrie (care, obligată să distrugă dorul, se mută în Text).
Grație acestei insomnii, o întreagă lume albaneză, inconfundabilă – deși cu rădăcini în Europa de odinioară și textuală – trăiește, uimește, întristează, trezește stări și amintiri scumpe, din copilăriile tuturor cititorilor, indiferent de limba lor maternă, fără a cere nimic în schimb, cu atât mai puțin glorie postumă sau viitoare.
"My last Million" - antologie / spectacol
onLine
Un singur ochi și, poate, ultimul...
Hârtii
nemâncate
Un singur ochi și, poate, ultimul...
Bărcuţe şi câteva solniţe de hârtie - de diferite
dimensiuni – împrăştiate pe jos. Unele, mai mici, atârnă împreună cu câteva foi
mari – scrise pe alocuri, sau nescrise –, cu fragmente şi suluri de papirus şi
cu câteva volume (colorate sau alb-negru).
În centru, se vede un cearşaf care aminteşte fin şi de o carte deschisă, şi
de pânzele unei corăbii. Imaginile pot fi proiectate pe acest cearşaf, uşor
distorsionate, mai ales când vântul bate din spatele cearşafului, parcă ar fi
nişte imagini-steaguri.
În celelalte colţuri ale scenei: fragmente ale unei lumi calde, făcută după
asemănarea Cărţii: fotolii mici, rafturi, interioare, cărţi, o măsuţă, trei scaune,
veioze, farfurii - toate au forma Cărţii sau sunt compuse din cărţi.
Un ochi luminos se mişcă încet prin şi peste obiectele descrise. Uneori se
opreşte în spaţiile în care nu se află nimic. Atunci actorii încep să recite.
Actorii sunt „dezveliţi” şi „acoperiţi” de întuneric după fiecare poem
interpretat (rima: a-b-a-b).
La un moment dat, în faţa cearşafului-carte o să
apară un amfiteatru în miniatură, făcut tot din cărţi. Unul dintre actori, în
timp ce (se) recită, va aprinde în centrul amfiteatrului, o lumânare. Aceasta
va rămâne acolo până la sfârşit, iar după ce se va stinge va fi înlocuită cu
una identică, dar care nu va fi aprinsă.
Din când în când, actorii se vor plimba pe scenă –
uneori mărşăluind, dansând, sau mergând în genunchi – hrănindu-se cu bucăţi de
hârtie.
Trei actori – care pot forma împreună Corul
Corul – poate fi (şi) doar o voce din „nevăzut”
Poemele pot fi
tipărite în hârtii ce seamănă cu bancnotele, smulse fiind din cărţi.
Ultimele poeme,
cele rămase, pot fi aruncate înspre spectatori, în timp ce de sus „ninge” cu
alte „bancnote”.
Hârtii
nemâncate
Corul: Există oameni care
au supravieţuit hrănindu-se cu hârtie. Există chiar scriitori care mănâncă
hârtie. Precursorul acestora este acel călugăr anonim care, cu mâna dreaptă
scria, iar cu stânga mânca. Se spune că, într-o dimineaţă revelatorie, şi-a dat
seama că mâncase tot ce scrisese.
Subscribe to:
Posts (Atom)