Drumul cântăreţilor
Istoria dovedeşte că
Moartea şi Frumuseţea ţin într-un mod mai aparte la albanezi. Oameni mereu
foarte tineri, vorbind şi slujind o limbă străveche, cu o istorie şi soartă
deseori inimaginabil de crunte, albanezii nu-şi permit luxul de-a trăi în
genunchi, deşi modernitatea s-a străduit să le dea numeroase lecţii de
smerenie. În timp, poate încă de pe vremea când se numeau iliri şi când
retragerea în munţi i-a ferit de latinizare, grecizare, turcizare sau
slavizare, ei şi-au dat seama de cel puţin două lucruri fundamentale şi anume:
că trăiesc pe unul dintre cele mai frumoase tărâmuri ce poate cuprinde privirea
(şi logic zona va trezi puternic lăcomia străinilor) şi că, într-o asemenea
frumuseţe nu prea e firesc să trăieşti mult. Poate din această cauză, întâlnirea
cu Frumuseţea sau cu întruchipările ei – Zânele sau Orele Munţilor – poate fi
binecuvântată, dar mai ales fatală. De obicei, cine e ales să vadă Frumuseţea, este ori
mântuit, absolvit de păcate, nemurit, ori transformat în stâncă.
Numeroasele războaie,
exodurile şi diferitele calamităţi spirituale năvălite peste ei, i-au întărit
pe albanezi şi i-au pregătit să se comporte cu o demnitate deja proverbială
faţă de Moarte. Îşi înfruntau în tăcere supremă chinurile, sărăcia, foametea, dorurile,
iernile lungi ale Alpilor, pe urmă coborau ca nişte fantome prin oraşe,
împărţeau diamante din înţelepciunea (aş zice chiar mistica originală)
purificată în singurătate, şi dispăreau iar în înălţimi. E emoţionant să-i
descoperi printre paginile uluite de admiraţie ale diferiţilor călători
străini, îmbrăcaţi în costumele populare, în alb, negru şi roşu, cu puşca pe
umăr, cu pistolul în brâu şi cu tăcerea cât o lume pe cap. Se poate spune că nu-şi luau lumea pe cap, ci
tăcerea. Armele erau atât de bine îngrijite şi înfrumuseţate, încât nu există
niciun strop de metaforă în a spune că albanezii au făcut din moarte o
artă. Şi probabil pentru a reflecta într-un fel procesul tainic mai sus
menţionat, purtau în jurul capului un cearşaf alb ca zăpada numit qefin şi
care nu era decât sicriul lor. Era cumplit pentru un albanez să fie găsit mort
fără sicriu pe el. Trecătorul care dădea de un cadavru pe stradă era şi el
ajutat, din lumea cealaltă, să îndeplinească actul înmormântării. Era suficient
să deschidă o groapă, să pună corpul neînsufleţit în ea, să-l acopere şi să i
pună doar o piatră deasupra. Pe urmă, un uimitor mecanism al muntenilor se
punea în mişcare şi izbutea să-l găsească pe cel mort.
Dar nu doar qefin-ul
a apărut în Alpii Albaniei, ci, mai întâi Eposul. Zeci de mii de versuri,
întrepătrunse şi legate precum atomii în structura unui cristal invizibil şi
uriaş – altfel e imposibil să explici lumina orbitoare ce se cuibăreşte în
cititor (ascultător) odată cu versurile. Personajele cântecelor epice sunt
eroi, fiinţe legendare, ce se nasc, trăiesc pentru onoare şi mor exact
ca şi cum s-ar naşte pentru a doua sau întâia oară. Curajoşi şi oneşti
ca în basme, aceşti eroi au fost simpli ţărani şi au rămas la fel, doar că
viaţa a decăzut, poate şi pentru a-i face puţin incredibili. Nu doar vitejiile
lor sunt impresionante, ci mai ales calmul, înţelepciunea, pragmatismul învăţat
poate direct de la Moarte. Vitejii eposului albanez cunosc bine jocurile
soartei şi se străduiesc în acelaşi timp să nu devină mercenari ai ei, dar nici
s-o supere într-atât, încât răzbunarea soartei să cadă groaznic asupra
strănepoţilor. De atunci circulă în limba albaneză proverbul „Na ndjek
plumbi gropave” care, într-o traducere aproximativă, înseamnă „Ne
urmăreşte glonţul chiar în gropile în care ne-am ascunde”.
Când ai o relaţie
deosebită cu Moartea, înseamnă că apreciezi într-un mod destul de original – şi
prejudiciant sau chiar revoltător pentru alţii – viaţa. Puterea legii
preselecţiei a făcut minuni în viaţa alpină. O viaţă ce se dezonorează
dezonorându-i pe alţii, merită şi trebuie să fie curmată. Există legi clare, cu
articole pe măsură, pentru a curma dezonoarea umană fără a atinge legile
divine. O parte din aceste legi, se regăsesc în celebrul Kanun (Canon) al
muntenilor. Dar cu toată admiraţia faţă de Moarte şi faţă de modul tainic prin
care ea, în numele Onoarei, înlocuieşte şi chiar este Viaţă,
eroii eposului albanez au fost tare dezamăgiţi de apariţia armelor de foc. Au
văzut în aceste arme un semn cumplit al decăderii bărbăţiei: acum orice
nechemat avea acces la puterea de a ucide fără a-şi dovedi onestitatea,
darurile sau tăria de caracter. Din acea clipă, bărbaţii adevăraţi s-au închis
într-o peşteră şi n-au mai ieşit nici în ziua de azi. Ceea ce n-a potolit cu
nimic iubirea Morţii şi a Frumuseţii faţă de albanezi.
Limbi, gândiri şi
religii diferite au trecut peste şi prin limba albaneză şi, într-un fel, au
fost asimilate de ea. Mereu am avut impresia că sus în Alpi, printre lacuri şi
zăpezi milenare, printre turnuri şi stânci despre care nu poţi spune dacă sunt
strămoşi ai noştri sau ai oraşelor de astăzi, în sărăcia care-l învaţă pe
singuratic să se hrănească cu miresme şi culori tari, în primul rând s-a
păstrat şi a fost transmisă prin viu grai, din generaţie în generaţie, aplicând
o preselecţie identitară mai aspră decât cea a Onoarei, credinţa supremă,
primordială, dincolo de dogme, mai presus de cuvinte, credinţa ce nu poate fi
cristalizată. Unii au insistat că aici a continuat să se creeze marele epos
homeric, întrerupt brusc odată cu instaurarea regimului comunist. Este posibil,
deşi e greu să crezi cum un regim politic oarecare, fie el şi cât se poate de
antiartistic, poate amuţi gura marii poezii. Nu arta munţilor m-a atras, ci mai
degrabă misterul acelui Nespus care i-a permis poeziei să coboare la câmpii, să
se salveze cu mijloacele modernităţii, şi care, acceptând decăderea versului în
naraţiune, i-a permis prozei să urce în Alpi pentru a salva chipul şi esenţele
unei Albanii ce nu se mai repeta poate decât în alte dimensiuni, imune faţă de asaltul
muritorilor.
Spre sfârşitul
veacului trecut, după ce procesul adaptării lăuntrice s-a încheiat, poezia a
început să urce din nou în Alpi, ca să se poată salva, iar proza a fost trimisă jos,
ca să se salveze. Nimeni nu s-a gândit până acum să ridice o statuie în memoria
Cântăreţului Necunoscut, a fiinţei care-şi asuma bucuros şi smerit anonimatul,
cunoscând perfect tainele Memoriei, puterea reală a vocii umane, profunzimea
auzului universului (văzut şi nevăzut), şi care a ştiut poate că totul va deveni
cu mult mai vulnerabil, ameninţat de mediocru, odată cu apariţia textului
scris. Nimeni nu s-a aplecat vreodată, decât cu o admiraţie livrească, asupra
vieţii lăuntrice a acestui Cântăreţ, şi nimeni nu s-a întrebat oare ce
întrebări îl frământau pe el. Ce durere simţea el când unul dintre copiii săi,
sau singurul copil de parte bărbătească, se năştea fără o voce demnă de a primi
tainele recreaţiei? Ce simţea el când se vedea obligat să-şi depună darul la
gâtlejul unui alt neam, unei alte familii, încheind astfel un drum vocal
imposibil de măsurat? Învăţa cu acea ocazie misterele deţinerii şi ale predării
puterii. Căci vocea frumoasă era putere, poate mai mare decât puterea politică.
Îşi descoperea pentru prima oară, în toată splendoarea plină de duioşie, muritorul
din el, frumuseţea morţii după o asemenea viaţă trăită în frumuseţe, dar şi
moartea frumuseţii. Oare ce moare când Frumuseţea te părăseşte pentru un altul?
Cel mai crunt au
suferit cântăreţii care au primit darul şi misiunea să ţină eposul în viaţă
după inventarea scrierii. Pentru ei, scrisul a fost ca arma de foc pentru
viteji. Şi-au aşteptat lenta dispariţie în cântece şi tăceri imense, pline de
tristeţe, convinşi că-şi dau viaţa, chiar în condiţii obişnuite, pentru
Frumuseţe. Până la urmă, cine te poate ucide mai frumos?! Cu o expresivitate de
neuitat, mistica orientală a dezvăluit o frântură a dialogului între Divinitate
şi om. De fapt, doar Divinitatea vorbeşte:
„Cine mă caută, mă
găseşte,
Cine mă găseşte, îl
iubesc
Pe cine iubesc, eu îl
distrug”.
Trăieşte cumva cel ce
nu caută?!
Oare, cântăreţii
Alpilor Albaniei ieşeau din tărâmul miraculos al eposului, înveliţi în sicriul
lor alb, doar pentru că nu se simţeau suficient de înălţaţi pentru a fi
distruşi acolo sus de Frumuseţea, pe care o văzuseră şi poate
chiar o pipăiseră nu o dată? Greu de răspuns. Unii dintre ei, totuşi, aflaţi pe
alte zone ale ţării sau ale străinătăţurilor, cu sicriul înfăşurat în jurul
capului, răpiţi de moarte bună, de Frumuseţe, de urât sau de arme, şi-au luat dincolo taina.
Şi nu întâmplător sicriul lor alb şi moale nu seamănă cu nimic altceva mai mult
decât cu un pergament uriaş care trebuie scris.
De cine?
O bucurie greu de
controlat îi cuprinde pe ai noştri de câteori moaştele vreunui
uriaş decedat în exil se întorc în patrie. Am fost profund tulburat de această
bucurie când au revenit în ţară resturile pământeşti ale lui Naim Frashëri,
considerat poetul naţional al albanezilor, intelectual discret şi rafinat, de
profesie vameş în administraţia Imperiului Otoman, creator de largă respiraţie
şi în limbile persană şi greacă veche. Deşi zilnic ne bronzau creierii
reflecţiile orbitoare ale aurului epocii comuniste – şi nu mai aveam la ce altă
fericire să ne aşteptăm – revenirea moaştelor lui Naim şi ale fraţilor săi
celebri[1], nu-ţi permiteau să înţelegi dacă bucuria era
legată de înmormântarea lor în patrie sau de timpul îndelungat petrecut sub
pământ străin. Am înţeles atunci că unii dintre noi chiar aveam să murim, iar
alţii: pot muri chiar în străinătate. Exilul părea a fi o drumeţie anevoioasă
de-a lungul căreia, din varii motive carnea se lepăda de tine, îţi scotea
scheletul la vedere, şi nu-ţi mai rămânea decât să aştepţi întoarcerea în
patrie. Era ca şi cum ai fi murit în iad, căci Albania comunistă, felinar
strălucitor, călăuză a proletariatului mondial în lupta împotriva
capitalismului[2], era înconjurată de iad. Orice spaţiu ce depăşea
graniţele de stat, aparţinea infernului. I-am considerat foarte norocoşi pe
scriitorii şi intelectualii noştri care izbutiseră să revină vii în patrie şi
să nu-şi lase oasele afară aidoma nizamilor[3] de altădată.
Chestiunea cu oasele mai evoca un obicei otoman. Oasele eroilor sau ale
duşmanilor ucişi erau împărţite între soldaţii imperiului şi purtate la gât, în
piept, în buzunare etc, pentru a atrage câte ceva din soarta şi capacităţile
celui decedat. Astfel de oase erau numite haimalii.
Atmosfera de
sărbătoare ce a însoţit înmormântarea fraţilor Frashëri ne-a ajutat mai târziu
să cântărim, cu o marjă generoasă de inexactitate, proprie paranoiei celor la
putere, cam ce ură le purtau aceştia din urmă marilor scriitori rămaşi afară,
vii sau morţi. Cei încă vii nu aveau voie să se întoarcă, nici măcar pentru a
fi ucişi în patrie. Potrivit oficialităţilor, îşi meritau soarta, de vreme ce
nu percepeau ce minunat era sub comunism. Se vânduseră marilor puteri,
cercurilor duşmănoase, serviciilor secrete ş.a.m.d. Plecaseră înainte de
triumful comunismului sau mai rău: fugiseră după 1945, şi aveau să rămână
veşnic acolo, cu oase, cu orbire ideologică, cu tot. Nimeni nu putea visa pe
atunci că Enver Hoxha[4] este şi el muritor, că regimul va cădea, iar
soarta osemintelor de scriitori era altfel pecetluită.
Nu ştiam că moaştele
controversate ale lui FAIK KONITZA[5] călătoreau spre
Albania încă din anul 1942. Ele au ajuns cu 53 de ani întârziere. Sicriul
călător a fost îngropat cu toate onorurile. Fără a le oferi gurilor noastre
timp nici să scuipe, zeci de guru ai realismului socialist,
s-au apucat să le facă foştilor purtători de oase apologiile. Năvălise ultimul
deceniu al veacului XX. Oamenii gustaseră din bizarele plăceri de a se sfâşia
în presă. Unii profesori de la filologie, paznici ai raiului scriitoricesc de
odinioară, au scris şi publicat monografii dedicate foştilor blestemaţi. L-am
putut citi, în sfârşit, pe Faik Konitza, pe cel mai erudit albanez din
Europa[6], cum îl numise Apollinaire. Şocul a fost puternic,
mai ales după descrierea pe care le-o făcea levantinilor şi snobilor din
perioada regatului lui Zog I.
Înainte ca Faik
Konitza să-l lanseze pe Apollinaire în revista sa „Albania” (publicată la
Bruxelles între anii 1898-1909), limba albaneză nu-şi găsise încă o mână
maiestuoasă care să-i dea forma definitivă literară, ori bogăţia şi în general
blânda limbă scrisă de Naim Frashëri era lipsită de inteligenţa de
şarpe care s-a întruchipat la Konitza. S-a înfăptuit atunci marele
echilibru, esenţial pentru fiecare limbă literară: trecerea de la conştiinţa
romantică la conştienţa critică.
Născut la Konitza, într-o
familie străveche şi vestită, înrudită cu înfricoşătorul Ali Pasha Tepelena[7], Faik Konitza a învăţat greaca şi araba cu un
profesor particular, pe urmă a fost trimis în Franţa ca să devină prelat
catolic sau teolog. Dar, ca şi Migjeni mai târziu, evadează de acolo, pleacă la
Londra, de la capitala britanică - la Paris, de la Paris - la Washington, la
Boston, la Durrës, la Tirana, o ia din nou de la capăt, în această lume-viaţă
fără un anume centru gravitaţional, iar dacă n-ar fi lăsat cu testament că
doreşte să fie îngropat în ţara sa natală – că altfel nu mă va topi
pământul – nimeni n-ar fi crezut că murise. Prezenţă fascinantă,
ocrotită lunar de pseudonime stranii, excelent vorbitor al limbii franceze,
cunoscător al limbilor engleză, gotică, sanscrită, greacă veche, latină, cel
mai mare stilist al limbii albaneze, cum l-a numit Fan S. Noli[8] n-a lăsat în urma-i multiformă o operă
literară propriu-zisă, ci doar câteva nuvele neterminate, câteva sute de
pamflete, eseuri, vreo trei sute de cuvinte noi, aproape toate rămase în fondul
lexical principal, precum şi stema steagului naţional.
E interesant de
observat că celebrul de mai târziu Guilliaume Apollinaire nu doar că nu l-a
uitat pe cel care l-a debutat, ci şi l-a cunoscut cum puţini contemporani au
fost în stare s-o facă, unii orbiţi de invidie, alţii intimidaţi de empatia şi
limbajul konitzean, alţii inflexibili.
Apollinaire ajunge la
Londra pe neaşteptate. Călătorea pe urmele unei englezoaice care-i furase
minţile, iar albanezul misterios nu doar că găsise locuinţa domnişoarei, ci şi
discutase cu ea despre marele poet francez, pusese o vorbă bună pentru el. Iată
cum descrie Apollinaire prietenia cu Konitza[9]: „Printre oamenii pe
care i-am cunoscut şi de care-mi aduc aminte cu cea mai mare plăcere, Faik
Konitza ocupă un loc aparte. S-a născut în Albania acum 40 de ani, într-o
familie care i-a rămas fidelă cultului catolic. Acest albanez a fost educat în
Franţa şi, în jurul vârstei de douăzeci de ani, era atât de devotat, încât
vroia să devină preot la Mânăstirea Grande-Chartreuse. Dar asta nu s-a
întâmplat şi, între timp, credinţa lui s-a transformat nu într-o nepăsare, ci
într-un anticlericalism hotărât, care-ţi aminteşte de Mérimé, Konitza şi-a
continuat studiile în străinătate, dar, fiindcă sentimentul său al iubirii faţă
de patrie era foarte accentuat, când s-a întors din Turcia, s-a răzvrătit şi,
după propriile mărturii, a fost condamnat de două ori la moarte în absenţă. A
venit din nou în Franţa, căreia îi cunoştea admirabil limba şi literatura şi
s-a apropiat de toţi cei care se ocupau de Albania. Totuşi, libertatea de care
se putea bucura aici nu i s-a părut suficientă. A plecat să se stabilească la
Bruxelles[10], pe strada „Albania”, pentru a înfiinţa revista
savantă „Albania”, în care se ocupa cu politica, dar şi cu multă literatură,
istorie, filologie. El a revigorat astfel mişcarea de dezvoltare a limbii
albaneze, curăţând-o de cuvintele nepotrivite. În doar câţiva ani, el a
preschimbat albaneza dintr-o limbă de cârciumi marinăreşti într-o limbă
frumoasă, bogată şi vioaie… L-am cunoscut pe Faik Bey Konitza în anul 1903, la
Londra. Locuia la Okley Cresent City Road, E.C. Nu-l văzusem vreodată. Mă
invitase să petrec câteva zile la el şi trebuia să vină să mă ia de la gară.
Era necesar un semn după care să-l recunosc. Ne-am înţeles ca el să poarte o
orhidee pe sacou. Trenul meu a sosit cu mare întârziere. Şi pe peronul gării
Victoria am observat că toţi domnii aflaţi acolo purtau pe sacou câte o
orhidee. Cum să-l găsesc pe albanezul meu? Am luat o trăsură şi am mers la
adresa lui, ajungând în clipa în care se ducea să-şi cumpere orhideea.
Şederea mea la Londra
a fost foarte plăcută. Faik Bey Konitza era pasionat de clarinet, de oboi şi de
cornul englezesc. Avea în salonul său o veche colecţie de instrumente.
Dimineaţa, când aşteptam să luăm micul dejun, mereu cu întârziere, gazda mea
cânta pentru mine vechi melodii şi stătea pe scaun, cu un chip foarte serios şi
cu ochii aplecaţi asupra pupitrului. Mâncam albanezeşte, adică la
nesfârşit. (…) Prânzul dura atât de mult, încât n-am putut vizita niciun muzeu
la Londra, pentru că noi ajungeam mereu la închiderea porţilor. Totuşi, ne
plimbam mult şi atunci am început să înţeleg ce minte rafinată şi luminoasă
avea Faik Bey Konitza. Ca aproape toţi albanezii adevăraţi, avea ceva
tabieturi, dar eram atât de emoţionat de prietenia pe care mi-o purta, încât
treceam cu vederea orice exces al lui.
Tabieturile sale
apăreau în modul cel mai straniu. Dacă se întâmpla să intre în vreo prăvălie,
ieşea de acolo cu teama ca nu cumva vânzătorul îl urmăreşte şi-l acuză de furt.
Şi, într-adevăr, spunea el, cum aş putea dovedi că n-am furat?
Faik Bey Konitza a
avut mereu pasiunea pseudonimelor. Şi-le schimba des. Când l-am cunoscut, vroia
să-l cheme Thrank-Spirobeg, după numele eroului unui roman istoric al lui Leon
Kahen, care este un fel de capodoperă şi cea mai bună lucrare inspirată de istoria
civilă a albanezilor. (…) Mi-am mai petrecut încă o dată ceva timp la Londra,
la Faik Bey Konitza, care se însurase[11] şi locuia la
Shingford. Era primăvară, ne plimbam pe câmp şi petreceam ceasuri în şir
uitându-ne la jucătorii de golf… Cu puţin timp înainte să ajung, Faik Bey
Konitza poruncise să-i cumpere găini vii, ca să poată avea ouă proaspete. Dar
nu puteam mânca ouăle acelea. De fapt, cum poţi mânca ouăle făcute de găinile
pe care le cunoşti şi le hrăneşti cu mâna ta? Găinile n-au întârziat să-şi
mănânce singure ouăle şi aceasta l-a îngrozit pe Faik Bey Konitza într-o
asemenea măsură, încât nu s-a mai uitat la ele şi n-a mai îndrăznit să le dea
voie să iasă din coteţul unde s-au sfâşiat între ele şi au murit, cu excepţia
uneia care, fiind învingătoarea, a mai trăit ceva vreme în singurătate. Am
găsit-o tocmai acolo. Devenise sălbatică şi nebună. Deoarece era neagră şi
slăbise, îi mai căzuseră penele şi semăna cu un şobolan de canal”.
Mai târziu,
Apollinaire a aflat că Faik Bey Konitza trăia la San Lois, Missouri, şi că „renunţase
la scrierea în franceza, pe care o cunoştea foarte bine, pentru a folosi
engleza, pe care o vorbea foarte prost”[12].
Deşi toată viaţa n-a
încercat decât să-şi construiască un cuib invizibil, imun faţă de orice ispită
şi ameninţare ale cotidianului, înfruntând toate extremismele naţionale,
zonale, lingvistice şi de mentalitate, deşi a reuşit să facă din lume o singură
patrie, într-ale cărei ciudăţenii se simţea ca la el acasă, aflat mereu în
călătorie, mereu cu casa (qefin-ul) pe spinare şi cu un singur talisman
ocrotitor – otrava limbii – Faik Konitza a plătit tribut
tuturor vremurilor înaintea şi după el, tuturor regimurilor politice din
Albania, rămânându-i fidel crezului că „Albania a fost visată de idealişti,
a fost construită de renascentişti, şi distrusă de politicieni”.
Exilul lui Konitza,
mai ales după ce devenise ministru extraordinar şi plenipotenţiar al
Regatului Albanez la Washington – el insistând ironic că nu-i decât un ministru
ordinar şi fără nicio putere – a fost un fel de arest la domiciliu, iar
domiciliul acesta, pentru firea lui Konitza, era de fapt restul lumii! El ştia
cât de eficientă este o funcţie diplomatică, o misiune în depărtări, pentru a
scăpa de rivali. Sultanii o folosiseră deseori faţă de generalii mai puţin
conformişti ai Imperiului. Expulzarea lui Konitza era pusă la cale de însuşi
Destinul, care complotase în taină cu regele Zog I, ca să scape piaţa de idei a
vremii de cel mai înverşunat şi sarcastic adept al Adevărului suprem. Dar ambasadorul
Konitza este omniprezent şi omni-luptat; el este deja înzestrat cu o experienţă
de exil şi cu o cunoaştere înfricoşătoare a lumii, aproape egale cu experienţa
pe care o au lumea şi exilul faţă de noi.
Traiul în suspensie a
devenit dureros pentru Konitza odată cu intrarea în ritmurile maturităţii, după
ce şi-a vizitat ţara în 1924, când nu i-a fost lene să scrie, (căci, cum ne
mărturiseşte Noli, una dintre virtuţile lui Faik era să nu-şi termine niciodată
o lucrare literară): „Omului care-o duce doar în vise plăcute îi e frică să
se trezească. Dorinţa ca ţara să-nflorească te determină treptat să visezi că
ea chiar înfloreşte, iar îndelungata absenţă te scufundă mai adânc în somn,
ducându-ţi sufletul şi minţile într-o lume frumoasă care nu se jenează de nimic
şi care nu se găseşte nicăieri, decât în creierul visătorului. Dar ia să se
sfârşească somnul! - şi brusc te pomeneşti încercuit de urâţenii. Şi-ar dori
inima ta să te întorci din nou în somn şi să fii primit în lumea aceea
înflorită, dar inutil! Un vis spulberat nu se mai repetă. Tocmai aşa ceva mi
s-a întâmplat cam acum şaisprezece ani. Îi făcusem Albaniei câteva servicii, şi
ştiam că aceste servicii erau cunoscute, dacă nu preţuite. M-am ridicat deci,
şi m-am dus în Albania, convins că voi găsi o lume tot atât de plăcută şi
frumoasă ca cea pe care o revelasem străinilor. Trezirea fu îngrozitoare - şi
ridicolă. După câteva luni de plimbare printre mutre acrite şi nebărbierite,
într-o dimineaţă... Astfel de răni nu se vindecă niciodată complet şi, chiar
dacă se-nchid, lasă veşnic un semn pe sufletul omului”[13].
E clar că semnul nu
are forma vulturului bicefal placat pe fondul roşu al steagului albanez.
Această împărţire a lumii în două categorii de fiinţe (aleşi şi nechemaţi)
începuse să se plămădească în viziunea lui Konitza cu mult mai devreme, de când
plecase întâia oară în lume. Întoarcerile sale au fost mereu soldate cu câte un
semn ieroglific, iar purtătorul lor n-a găsit un leac mai bun decât sarcasmul.
E suficient să ne amintim de studentul care se întoarce acasă după un adevărat
calvar al dorului. El este oprit la vamă, grănicerii îl controlează, cotrobăie
în gemantanul tânărului, pe când păduchii aterizează şi se apucă de mărşăluit
peste cămăşile de naylon cumpărate în Europa![14]. Aşa e, şi-ar fi zis
studentul: în Balcani, capetele se schimbă, păduchile rămân.
După Konitza, mamele
nechemaţilor erau mereu gravide, iar ţara pe care o populau odraslele lor
semăna cu un Zulluland, ţară unde „Viaţa mea - şi-a zis din nou - este un
eşec, o aiureală. Nu mi-am atins pe niciunul dintre scopurile propuse. Am văzut
împlinindu-se doar caricatura unor vise... Dar poate vina a fost a mea, căci
visam să ar stânca. Bineînţeles, în loc să sap în piatră, mi-am rupt dinţii şi
bine să-mi fie!... Să plec din acest continent, să plec pentru toată viaţa, şi
nu mâine, ci din seara asta, acum. Să-mi scutur bine tălpile, ca nici praf să
nu-mi rămână din pământul (…) bolilor, al omorurilor şi al versurilor
bolnăvicioase. Să plec. Să plec în vreo ţară îndepărtată şi să găsesc vreo
muncă umilă, muncă fizică, şi împreună cu pâinea să-mi câştig poate şi liniştea
sufletului - protagonist uitat al unei tragedii ascunse şi întunecate”[15].
E lesne de observat
nu numai dincolo de aceste rânduri clare, ci şi sub toate mişcările vieţii lui
Konitza, o imensă singurătate – călăuzită parcă de spiritul mercurului – o
forţă vindecătoare, dar şi istovitoare de catharsis, toate concentrate într-un
individ imprevi-zibil, capricios, uneori extaziat de superioritate, alteori
deprimat de dezamăgirile celui ales, născut înainte de vreme, străin în toate
ţările, în toate mediile sociale, rege şi sclav al adevărurilor tabuizate.
Şi-a dat seama la
timp însă, că ironia şi sarcasmul asigură longevitate în literatură. Întreit
sau împărţit în: scriitor, publicist şi eseist, Konitza nu devine niciodată
suma celor trei, ci vârful fiecăruia. Chiar şi stilurile celor trei
diferă. Altă tandreţe, nebănuită, suflă din nările poetului în proză, altă
înţelepciune parfumează eseurile mereu mai scurte decât ne-am fi dorit să fi
fost, şi cu totul altfel ni se înfăţişează Konitza-publicistul când afirmă că
Naim Frashëri nu face poezie, ci "ta-ta-ta şi ti-ti-ti”, sau când îi loveşte
nemilos pe bunul său prieten Noli, pe toţi redactorii şi condeierii revistelor
din diaspora, pe funcţionarii mucegăiţi ai statului care, de
altfel, nu există[16] etc.
Konitza este (cel
puţin) un trio modernist, niciodată înrobit de teoretizări; pentru acest trio
muzica nu înseamnă neapărat armonie, ci armonizare cu ritmurile epocii. Ceea ce
astăzi poate fi adevărat pentru unul, devine mâine minciună pentru celălalt, al
treilea nu participă, şi aşa mereu, adevărul şi minciuna fiind împletite până
la infinit, unde doar singurul Dumnezeu le poate despleti.
A murit totuşi în
America (unii zic la Boston, alţii la Washington), iar, cu puţin înaintea
morţii sale, vechiul său prieten Apollinaire a primit de la Chicago un plic
semnat de Beniamin De Caseres. „Era scrisul lui Faik Konitza, un scris
minuscul, bine format, care semăna cu cel al tipografiei şi care fusese copiat
din scrisul lui Petrarca. Am deschis scrisoarea. Conţinea un fel de
prospect, bătut la maşină, în două pagini, în engleză, intitulat Prelude şi
era dedicat tuturor celor goniţi de egoismul meu militant. Era,
de fapt, un fel de poem în proză, plin de fraze filosofice şi imagini biblice,
unde erau pomeniţi Bethoven, Goethe etc. Acest deosebit rămas-bun trimis de
Faik Konitza celor pe care-i cunoscuse şi de care-şi rupsese toate firele
prieteniei, nu mi-a mai lăsat nicio speranţă că-l voi mai revedea. El acum a
renunţat şi la Europa, (…) poate nici Albania nu mai face parte din
preocupările sale. Acum, acest strănepot al camarazilor de luptă ai lui Skanderbeg
îşi plimbă printre oamenii de afaceri ai Michiganului melancolia europeanului
cultivat, agitaţia lui de exilant, dar, în ipohondria lui, nu poate
supravieţui, desigur, fără cele patru volume ale dicţionarului lui Beyl”[17].
Scriitorii interzişi
nu erau doar blestemaţi şi condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare
în absenţă. Cărţile lor trebuiau arse probabil ca absenţa autorilor în patrie
şi pedeapsa care îi aştepta înfometată în aceeaşi absenţă, să fie cât mai
nemiloase. Alţi scriitori, interzişi în tăcere, erau coborâţi de la o treaptă a
umilinţei la alta prin crearea şi menţinerea unei stări de teroare psihică: ei
puteau fi arestaţi în orice clipă a zilei şi a nopţii, puteau muri pe neaşteptate
sau puteau fi găsiţi gata sinucişi. Astfel, ei erau tot timpul periculoşi,
duşmani potenţial ai ţării, ori cu spaima, ori împotriva noastră. În jurnalului
său, de pildă, Lasgush Poradeci mărturiseşte că a fost obligat să ardă
capodopera lui Gjergj Fishta[18], „Lahuta Munteniei”,
în pivniţa casei sale de la Tirana, ca să nu rişte vreo arestare nocturnă, şi a
plâns pe urmă ca un copil. Nu era singura întâmplare care să ne reveleze cum,
străduindu-se să-i înveţe chipurile pe ageamii aroganţi şi aiuriţi smerenia,
slugile ideologiei la putere, de fapt, împuşcau cu un singur glonţ două
întruchipări ale mesajului artistic: autorul şi cartea. Aceeaşi soartă l-a
„îndrăgit” şi pe uluitorul ERNEST KOLIQI[19], născut la Shkodra
în 1903 şi neîmpuşcat la Roma în anul 1975, la puţină vreme după sângeroasa
campanie de exterminare a intelectualilor şi artiştilor. Plecat în Italia la
sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Koliqi nu s-a mai întors în
patrie, economisind printre altele şi un glonţ de marcă stalinistă. Peste
noaptea care avea să dureze aproape o jumătate de veac, părintele nuvelei
albaneze moderne, ctitorul de şcoli, intelectualul rafinat, iubitorul până la
moarte în absenţă, al Albaniei, s-a trezit trădător al intereselor
neamului, slugă a fascismului, autor mediocru ce a ridicat în slăvi obiceiurile
patriarhale şi sângeroase, cum ar fi cel al răzbunării, scriitor ce a murdărit
alesul caracter albanez, exemplu al talentului ce se distruge prin vânzare la
politic etc.
Era aproape imposibil
să poţi citi ceva din opera lui Koliqi. Cei care deţineau în ascuns vreo carte
a lui, ştiau că ea se putea transforma fulgerător într-un soi de abonament la
puşcărie. Unii se mulţumeau să-i ştie vreo nuvelă pe dinafară şi chiar s-o
povestească în cercuri restrânse. Cred că nicăieri în lume cititorul n-a mai
fost atât de sălbatic ispitit, amăgit, disperat şi zdrobit de neputinţă.
Înlănţuită de paranoia lui Hogea ţara semăna cu o imensă cameră de gazare. Spre
sfârşitul anilor '80, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Tirana, a
fost introdus o materie monstruoasă, nici nu mai ţin minte cum se numea, prin
care profesorii – unii scriitori de mâna a cincea, condamnaţi la moarte în
prezenţă de însuşi sublimul literaturii – îi blestemau pe înaintaşi. Umărind
săptămânal versetele acelui blestem, am ajuns să cred că grotescul şi absurdul
ascund o putere terapeutică miraculoasă. Credeam – şi cred în continuare – că
cine a avut marele noroc să treacă prin aşa ceva, nu va muri niciodată de
ulcer, de cancer la gât, de inimă sau de lipsă de umor, alias Poezie.
Incredibilul ne obliga să ieşim din prezentul individual, să ne mutăm într-un
viitor al făgăduinţei, rupt de vremelnicie şi imun faţă de orice vrajă a
ideologiilor sau a utopiilor. La încheierea semestrului, fiecare dintre noi
trebuia să ştie că tocmai datorită ignoranţei sau opţiunii de a nu scrie
potrivit metodei realismului socialist, un scriitor avea să moară tânăr, de
tuberculoză şi în surghiun (precum Migjeni), avea să facă puşcărie şi să nu
moară de foame, lucrând ca traducător cu norma (Mitrush Kuteli), avea să fie
condamnat la tăcere binemeritată şi la sărăcie ca Lasgush Poradeci, sau să
roadă piatră-n străinătate, ca Martin Camaj, Bilal Xhaferri şi alţii.
Pe de altă parte,
blestemaţii ăia nici măcar nu meritau atâtea ore de reeducare în absenţă, căci
erau cu toţii mediocri. Erau mărunţi ca scriitori şi mari doar ca trădători. Se
şoptea atunci o întrebare tăcută cât visul nostru de a trăi măcar un ceas
normal şi anume: dacă erau atât de mediocri, de ce erau interzişi? Pe cine
ameninţau? De ce cărţile lor nu apăreau în zeci de mii de exemplare, nu erau
difuzate prin fabrici şi centre de agrement, comentate, ridicate în slăvi? Se
tot zicea că iubirea e oarbă. Dar ce privire nemiloasă avea să capete iubirea
pentru noi care aflam stupefiaţi cât de oarbă putea fi ura nechemaţilor. Ne
ajuta şi vechea prejudecată, potrivit căreia nu putea fi mare un scriitor care
nu este blestemat de nimeni, aşa cum nu poate fi mediocru un scriitor blestemat
de toţi. Când i-am putut citi pe blestemaţii noştri înaintaşi, i-am simţit ca
pe nişte fraţi gemeni, răpiţi noaptea în somn, duşi departe, îmbătrâniţi acolo
– şi doar literele lor, fosforul dorului, mireasma cernelii şi a sângelui
chinuit veneau înapoi.
Ernest Koliqi s-a
întors printre primii, aducând cu el şi amănuntele unei vieţi demne de opera pe
care o înfăptuise. Se născuse în superbul oraş nordic Shkodra – centru de
cultură şi civilizaţie în perioada interbelică, focar de şopârle în
perioada comunistă, cetate a Baladei Zidirii (Rozafat), numită cu o afecţiune
emoţionantă şi Iubita Veacurilor. Liceean în Zara Croaţiei,
absolvent al Facultăţii de Filosofie la Universitatea din Padova, Koliqi a
izbutit să înfiinţeze o catedră de limbă şi literatura albaneză şi să editeze
revista „Shejzat” (Semnele), unde şi-a construit un cuib sau turn de litere la
fel de puternic şi misterios ca şi unul de fildeş. Nu o dată m-am întrebat cum
e să ai un profesor condamnat la moarte în absenţă? Cine poate descifra, dar
mai ales cine poate consola un om care-şi trăieşte exilul in extremis?
Căci să fii condamnat în absenţă – la uitare în patrie – înseamnă să fii
exilat. Exilul lui Koliqi a fost, în principiu, politic, dar el a reuşit
să-l exorcizeze şi să-l preschimbe într-unul cultural.
Cu timpul, devenit
profesor de cultură şi civilizaţie albaneză al unor universităţi din Roma,
Koliqi s-a obişnuit cu gândul că este condamnat la moarte, că volumele îi sunt
interzise în patrie, că trebuia să aştepte ani mulţi până când patria să se
simtă răzbunată. Dar care ţară? Nu era nici singurul şi nici ultimul artist
albanez gonit exact din cea mai nedorită dintre ipostazele patriei. Astfel, se
putea simţi mai puţin exilat, mai primit în Albania eternă. Cred că i se
revelase şi numărul de aur al spaţiului unui exilant. Koliqi
este prea înţelept, ca să creadă în perfecţionarea societăţii prin artă;
singura schimbare cât de cât plauzibilă se poate realiza doar cu ajutorul
Europei, al bogatei tradiţii culturale comune, al muncii care vindecă în timp
rănile deschise de arderea etapelor. Exilul devine un mijloc de îndumnezeire a
individului şi, deşi în mod parţial şi insular, a mentalităţii. În spaţiul
exilului, fiecare individ, indiferent de origine etnică, lingvistică,
religioasă, îşi poate crea o nouă viaţă, poate primi o nouă identitate, un nou
şi mai productiv blestem. Koliqi e convins că nu oricine poate emigra şi că,
cine emigrează, a fost ales să emigreze, dar mai mult a fost ales.
Fără a presimţi clar, Koliqi este antrenat cu exilul, înainte de a fi condamnat
la moarte. În timpul studiilor, el revine acasă, la Shkodra, şi-şi scoate
dorul, dar şi se cunoaşte mai bine, leagă alte relaţii cu angoasa neîntreruptă
şi acidă a memoriei numită viaţă, şi măsoară distanţele dintre homo
universalis şi homo albanicus. Prins în cea mai subtilă şi
fermecătoare mreajă a dorului genetic, Koliqi se topeşte ciclic în viaţa
albaneză, păstrându-şi neatinsă conştiinţa de cetăţean al lumii. Altfel nu
poate fi cu desăvârşire realist şi neatins de idilism. În volumul său de proze
scurte intitulat „Negustor de steaguri” pulsează o tensiune interioară limită,
uneori îmblânzită de subtilitatea sarcasmului, alteori revelată de pierderea eului
artistic sub pieile personajelor. Stilul îndelung prelucrat, evoluat, frazele
şlefuite cu o încăpăţânare flaubertiană, dezvăluie un prozator de excepţie.
Excelent cunoscător al viziunii lui Freud, atras de Yung, tentat de farmecul
verismului şi de existenţialism, folosind dialectul gheg în care-şi făuriseră
capodoperele şi anonimii din Alpi, Koliqi se îndreaptă spre adâncimile abisale
şi maiestuos ascunse ale lui homo balcanicus. Le găseşte
întruchipate şi chiar generos etalate în viaţa albaneză interbelică. Forma
clădirilor, a turnurilor, coloritul şi simbolistica straielor populare,
fanteziile peisajului, credinţele străvechi - toate sunt descrise, stivuite şi
memorizate cu devotamen-tul şi meticulozitatea unui poet al geometriei supreme,
care ghiceşte şi deschide toate portiţele prin care se poate intra în însăşi
inima acestui univers fabulos. Căci doar inima unui asemenea univers poate
vindeca inima unui nevinovat condamnat la moarte. Inima aceasta devine
pântecele de mamă pentru inima lui frântă. Individul care trăieşte simultan în
exteriorul şi în interiorul Inimii, trece prin două modus vivendi:
mai întâi, el este arhetipal, înconjurat numai de fiinţe şi lucruri
indispensabile, pe urmă este obligat să treacă prin proba modernizării.
Peisajul aspru şi nelumesc al Alpilor; obiceiurile şi tăcerile din turnuri;
şoaptele, bârfele şi aburii de tutun şi himere, ale cafenelelor balcanice;
viaţa târguşoarelor; vitejiile unor comunităţi arhaice; frumuseţea copleşitoare
a femeilor, dar mai ales a timidităţii lor; credinţa nestrămutată în valorile
tradiţionale şi amănuntele vieţii călăuzite de Canonul lui Lek Dukagjini; besa[20] şi legea răzbunării (gjakmarrja[21]) trezesc la Koliqi o pasiune răscolitoare, de
viaţă şi de moarte, să zicem, şi o admiraţie pe măsură. Este o materie
artistică sacră, ocrotită de Dumnezeu în persoană, mult iubită, căci
puţin s-a schimbat, şi aici se naşte şi principala dilemă a scriitorului:
el vede imperfecţiunile, nefiind din tot sufletul hotârât să le condamne. Viaţa
este prea intensă şi prea scurtă pentru a lăsa loc la condamnări. Koliqi ştie,
de altfel, cât de importante, cât de înduioşătoare devin în exil amănuntele
care, de obicei, într-o viaţă anterioară (citeşte patrie, copilărie,
tinereţe), reprezintă imperfecţiunile. Nu. În sânul vieţii anterioare, al
vieţii pure şi încă închisă ciumei modernităţii, sub
ameninţarea reală a superficializării prezentate drept profunzime, a
Occidentului îndestulat, şi sub misterul damnat „arhaic” al Alpilor, omul
născut şi crescut în şi de Epos şi cel
emigrat-reformat-acceptat-stabilit-adaptat-înviat în Occident, se ciocnesc
groaznic, îşi pierd limitele şi deosebirile, devin o singură conştiinţă
artistică. Echilibrul dreptăţii, ocrotit de canoane, de besa şi răzbunare,
devine din ce în ce mai fragil, uneori inuman, iar Koliqi nu poate să nu
depisteze vina esenţială a acestei vieţi: lenta sinucidere prin autoselecţie.
În acest punct spasmatic, credinţa orbită de legile întocmite şi respectate de
om, îl desparte pe acesta din urmă de Dumnezeul său, face ca omul-despărţit să
umple tot vidul mortal rămas după gonirea transcedentalului, rămânând singur cu
proiectările sale la ceilalţi, ajungând să se apere chiar şi de propriul
Dumnezeu.
Cealaltă mare
întrebare a operei lui Koliqi este legată de putinţa omului „dintotdeauna” de a
se transforma într-unul modern, lepădat şi scăpat de trecutul
său, de vraja miturilor naţionale şi personale deja părăsite de sens. Cât este
posibilă o altă viaţă, o altă identitate, un cu totul alt caracter?!
La Koliqi, trecutul
are forma unui dor nebulos, indefinibil şi tainic, presărat şi îmbogăţit
(precum uraniul?) cu scumpe oseminte bătrâneşti. Koliqi ridică zonalul la
universal, apelând mereu la întâmplări reale, parabolice. În zguduitoarea
nuvelă „Sângele”, de pildă, un student albanez se întoarce în ţară după un
îndelungat surghiun cultural, ajunge în satul său, deja
demitizat, rămas în urma lumii. Tânărul se simte străin şi cuprins de un fior
de nostalgie în general - nostalgia faţă de o viaţă anterioară, am spune -
închis în amintirile vieţii dusă în străinătate (inversarea stării din exil,
unde supravieţuia îzolându-se în amintirile satului natal!). Personajul este
convins că s-a smuls odată pentru totdeauna nu doar din viaţa neschimbată a
satului, ci şi din cea a neamului. El este dezgustat de ceea ce regăseşte
printre ruinele copilăriei, a devenit definitiv european, nu se mai recunoaşte
în niciuna din firimiturile acestei realităţi, şi nu se
aşteaptă nici pe departe ca tocmai aici, unde nu-i decât un turist,
îşi va da seama ce inepuizabilă putere a sângelui insistă să ne conducă din
străfundurile fiinţei – şi cât de groaznică poate fi supunerea, executarea
ordinelor. Aici gena balcanică se trezeşte din somnul raţiunii, se eliberează
rapid de pielea multicoloră şi iluzorie a culturii, năruie
toate clişeele (de duh) şi cătuşile bunului simţ învăţat din cărţi. De fapt, nu
este vorba doar de gena balcanică, ci şi de gena omenească în general, genă
alcătuită din animalism, lăcomie şi nevoie de răzvrătire perpetuă, şi care
ucide numai ca să poată fi păstrate aparenţele, nu iartă, face din crimă o nouă
artă, face din groază un cântec, din cântec: o blasfemie. Studentul îşi pierde
noua conştiinţă ştampilată pe paşaportul străin, intră - ca şi cum acolo
departe, în străinătăţuri, ar fi dus-o doar în antrenamente insesizabile - în
şirul răzbunărilor familiei sale, ale neamului său, devine un robot al Legii
Munţilor, nu mai e el însuşi, nu mai e decât o mână condusă de un alt creier,
de un creier străvechi, a cărui putere face ca răzbunarea să se împlinească mai
uşor, iar aşa mic şi slab e Omul, încât va fi mai uşor pedepsit, sau
chiar iertat, după ce sau dacă Dumnezeu va ţine cont de puterea acelui creier
străvechi! Şi studentul ucide un hasm[22]. Proaspătul
european, Omul şi munteanul (întruchiparea Primordialului) se lovesc puternic,
sub semnul jucăuş şi ucigaş al pragmatismului, negăsind niciun răspuns
consolator, ajungând la străvechea concluzie că deosebirile dintre Adam, Cain
şi Modern sunt mai degrabă de natură estetică. Păcatul uciderii revine constant
în lume, strecurat mereu sub alte chipuri şi expresii, variaţiunile stilistice fiind
de fapt singurele şanse - inuman de minuscule - spre crearea unei fiinţe pe
care fericirea supremă o va prefera omului. După părerea lui Koliqi, omul care
s-a debarasat de arhaism şi-a devenit cult în - de obicei - Occident, poate
deveni criminal când se re-exilează(!) în trecutul său, nefiind exclusă de aici
absolut nicio fiinţă umană ce a avut parte de exil.
Marele scriitor şi
tragic Ernest Koliqi s-a stins în Italia, după ce Dumnezeu l-a mângâiat cu o
vedenie. A văzut cum bat clopotele Catedralei catolice din Shkodra, el se mută
în lumea celor mulţi şi buni, iar singura lui fetiţă, deja în vârstă, reuşeşte
să-i viziteze oraşul. Nici vedenia aceasta, mărturisită cu sinceritatea unui
copil smuls cu forţa din braţele părinţilor, n-a scăpat de batjocorire. Un confrate
care pe atunci tocmai începuse să urce treptele celebrităţii, a râs diabolic,
spunând că, dintre toate elementele vedeniei, s-a îndeplinit doar una: decesul
scriitorului. M-am întrebat deseori cum sunt oare pedepsiţi cerberii de
altădată, indivizi cenuşii pe care doar ura patologică îi făcea oarecum vii?
Aveau doar ură pe atunci şi un dram de nume. Operă n-au avut niciodată. Iar
acum nu mai au nici numele acela, pe când ura lor s-a preschimbat în bătrâneţe
de anonimi. Poate aveau un întunecat orgasm mintal de câteori ne spuneau că
trădătorul Ernest Koliqi murise la budă şi că nici măcar fecalele nu-i mai
văzuseră ultima expresie de duşman. Nu puteam replica deschis şi nici nu era
cazul: eram convinşi că puţini alţi scriitori albanezi au fost atât de motivaţi
ca el să se cace pe viaţa aia.
În luna iulie 1990,
când poliţia trăgea în aer pentru a speria oamenii care luau cu asalt
ambasadele străine din Tirana, multe gloanţe au căzut din ceruri şi s-au răcit
pe asfaltul bulevardului „Martirii Neamului”. Puteai lua glonţul în mână,
puteai să te uiţi la el şi să răsufli uşurat: „Acum Ernest Koliqi se poate
întoarce în ţară. Şi Bilal Xhaferri, şi Martin Camaj, şi… pentru că gloanţele
cu care aveau să fie împuşcaţi au fost trase…”
Măcar atâta să poţi
face.
Dar tragerea a ce şi
a câte gloanţe putea readuce înapoi ceasurile şi anii infernali, pe care alţi
uriaşi ai literelor albaneze le înfruntaseră prin închisori?! Iar dintre
toţi, MITRUSH KUTELI (pseudonimul lui Dhimitër Pasko[23]), născut la Pogradec la 13 septembrie 1907, fiul
unui renumit negustor şi cămătar – din care probabil a moştenit un ascuţit simţ
al răspunderii şi un real talent în finanţe – ne-a lăsat moştenire o operă
literară ce poate fi considerată precursoarea realismului magic. După ce o
parcurgi, nu poţi ocoli impresia că mulţi prozatori vor pieri în mila sau
nemila memoriei, iar Kuteli nu doar va rămâne, ci şi va primi din potenţiala
nemurire a celorlalţi. Temperament cumpănit, inteligenţă superioară şi cu
structura spirituală a unui bard rătăcit printre morminte, Kuteli a avut poate
cea mai cruntă soartă de care se putea feri un scriitor balcanic. După ce a
absolvit liceul român de la Salonic, a venit în România şi s-a înscris la
Academia de Ştiinţe Economice şi Politice. Rezultatele excepţionale l-au ajutat
să ajungă director la Banca Agricolă a României. S-a înapoiat în Albania în
anul 1942, după o lungă perioadă de suspensie, trăită într-una din acele dileme
care schimbă şi nu rar frâng destine: rămân sau plec?
A plecat.
Mai întâi a fost
angajat la Banca Naţională a Albaniei, de unde câţiva scriitori ai noii epoci,
implicaţi în campania de exterminare a confraţilor, l-au dat afară, ca să-l
trimită direct la mocirla din Maliq - una din grotele iadului comunist. Sălbăticia
acelei grote m-a trimis mereu cu gândul la casele celor care trecuseră prin
închisori. Casa natală a lui Mitrush Kuteli se găseşte şi astăzi în vechea
mahala a oraşului Pogradec, între Biserică, Izvoare şi străduţa ce ducea spre
fostul turn al lui Lasgush Poradeci. M-am jucat deseori în casa aceea, de când
eram foarte mic, înainte de a şti cine fusese Unchiul prietenului meu din
copilărie Gj. Sh. Toată lumea nu vorbea decât despre regretatul Unchi. Umbra
Unchiului asupra urmaşilor era de-a dreptul omniprezentă şi atât de
copleşitoare, încât uneori bănuiam că ei, nepoţi, nepoate, verişori, fraţi şi
surori, se sfătuiau în ascuns cu Unchiul. În acea perioadă i-am citit primele
nuvele, scrise şi publicate în România anilor '30. M-au speriat. Prima reacţie
a fost o teamă necunoscută. M-am gândit să-i atenţionez pe urmaşii lui Kuteli
să nu-l mai pomenească atâta, deoarece aveau să trezească suspiciunea
securiştilor şi, Doamne fereşte, puteau ajunge persecutaţi, dacă nu chiar
pedepsiţi pe motiv că, în acea casă bătrânească se vorbeşte mai mult despre
Unchiul, decât despre Conducătorul nostru legendar. Pomenindu-l şi citându-l pe
Unchiul mai des decât pe Legendar, riscau să fie condamnaţi pentru sprijinirea
cultului individului! Am continuat să citesc, iar, după exilarea la Tirana, în
anul 1976, când aveam şase ani şi în drum spre capitală mi-a venit să-mi tai
venele şi să-mi potolesc setea groaznică cu propriul sânge, prozele lui Kuteli
au fost pentru mine liturghiile care m-au ajutat să nu-mi ies din minţi.
Cu cincisprezece ani
mai târziu, ajuns la Bucureşti, devorat de un alt gen de sete, nu m-am mai
gândit să apelez la vene, căci aveam la mine un volum cu nuvelele sale.
Impactul a fost din nou puternic. Ajutat de o insomnie pe care o consideram
atât de personală, încât aş fi brevetat-o şi despre care voi vorbi mai târziu,
am colindat Bucureştiul, trecând printre şi peste măştile sale nouăzeciste,
trăind în timp, în Bucureştii interbelici.
Cum să nu te apuci de
scris într-un astfel de spaţiu?!
Kuteli chiar aici
începuse să scrie. În timp ce Poradeci se curăţa întru Memorie,
învingându-şi Dorul prin poezie pură, Kuteli a ales şi a fost ales de proză. De
Dor. Mărturiseşte singur de ce şi cum începuse. Încremenise. De dorul limbii
albaneze. Un dor terifiant, crede el, o groază de nespus, cumplită lovitură (de
graţie?!) dată unui economist oarecum străin literelor. Îşi dă seama că
alunecă, piere. O pieire nu doar a limbii materne, ci şi o deformare în
străfunduri a imaginilor scumpe din copilărie, a părinţilor, bunicilor,
iubirilor idilice. Şi nu doar atât, ci mai ales o pierdere a esenţei umane,
ispita de a face un pact cu însuşi neantul. A început mai întâi să-şi învie
bunicii, poveştile cu haiduci, legendele, vitejiile celor simpli şi buni; a continuat
cu învierea nopţilor albaneze, cu pribegiile nesfârşite ale oamenilor, cu
stafiile şi morţile şi vedeniile, până când realizează că a scris o întreagă
istorie spirituală a Albaniei. O cronică a Albaniei eterne – cum o numeşte
inspirat Kadare – în care viziunea personală a pătruns chiar şi în cele mai
întunecate colţuri, de obicei ocolite de istoriile oficiale, şi care, în
modestia ei nemuritoare, i-a absorbit identitatea. Ai impresia că nu un
cronicar îţi povesteşte, ci întâmplările înseşi. A fost, se pare, ca o lovitură
de trăznet pentru cronicar, o trezire după miezul nopţii, înspăimântat, convins
că gata, atâta dor, atâta chin şi fericire, au spulberat patria reală,
au distrus-o, ea nu mai există în realitate, iar tu, dacă vrei să
mai ai nume şi viaţă, trebuie s-o recreezi pe hârtie. Astfel a fost
reconstruită Albania veşnică, limba ei, peisajele, parfumurile, de Mitrush
Kuteli, exilat la Bucureşti, în spaţiul unde „făceam munca robului şi mâncam
pâinea Domnului”[24].
Umbra Unchiului de
altădată nu mai era apăsătoare pentru mine, dar umbrele casei în care se
născuse – da. Erau ciudate casele care avuseseră pe cineva la închisoare.
Semănau cumva cu sărmanele mame cărora le mor copiii mici. Chiar şi miresmele,
zgomotele, viteza şi culoarea cuvintelor sunt neobişnuite. Am aflat mai târziu
că tatăl lui Kuteli fusese executat de fascişti, iar prima lor casă fusese arsă
din temelii.
Scriitorul murise la
Tirana, într-o casă ce poate fi considerată un soi de celulă copiată după cizma
spaniolă, aflată la doi paşi de liceul „Partizani”. Trecusem timp de patru ani
de zile, în fiecare dimineaţă, pe marginea casei sale, ştiind că el plecase din
această lume cu doi ani înainte ca eu să mă nasc. A trebuit să apară volumul
„Cu Mitrush” al lui Petraq Kolevica[25], ca să mai aflu prin
ce chinuri trecuse liturghierul copilăriei mele. Fusese
arestat pentru că nu era de acord cu parificarea lek-ului albanez (extrem de
puternic în acea vreme) cu dinar-ul iugoslav. Prin cafenelele din Tirana mai
circulau ipoteze stranii, cu ajutorul cărora adevăraţii iubitori de literatură
se străduiau deopotrivă să-şi îmblânzească remuşcările personale (că nu
putuseră face nimic), dar şi să dezvăluie indirect dimensiunea de boală a
invidiei corifeilor realismului socialist. Spuneau că unii încercaseră să-l
distrugă pe Kuteli pentru a-i fura stilul!
Nu m-a întristat
atâta nicio altă ieşire a imaginaţiei. Orice comentariu era de
prisos, ca să nu zic profanatoriu. Kolevica redă în volumul său mărturii ale
deţinuţilor de la mocirla din Maliq, unde uriaşul prozei albaneze a fost
încarcerat într-un coteţ de porci. Condiţiile de trai şi de supravieţuire
depăşesc literatura. Trebuia să fii om, ca să suporţi. De aceea înţelepţii
albanezi, în spiritul misticii lui Naim[26], spuneau că
(Soarta) a lovit lemnul, l-a ars / a lovit piatra, a sfărâmat-o / a
lovit omul, s-a răzgândit. Trecut de prima tinereţe, tată a patru copii
mici, într-una din orele de disperare (sau de profundă umanitate) Mitrush
Kuteli şi-a tăiat venele, dar ei nu-ţi dădeau voie nici să te
sinucizi. Te păzeau ca să nu poţi trăi, dar nici să mori nu puteai. A scris
atunci câteva poezii sfâşietoare. De ziua eliberării, în timp ce se suia pe un
camion, gardianul care-l chinuise îl prinde de guler şi-i mârâie la ureche: „Băi,
jigodie, dacă ştiam c-ai fost aşa de deştept, cu nu ştiu câte şcoli şi cărţi,
te rezolvam eu!”
Nu ştiuse.
Până în anul 1967,
când şi-a dat duhul, Kuteli a tradus în albaneză numeroase capodopere ale
literaturii mondiale şi a înfruntat tăcerea ucigătoare cu care era înconjurat.
Printre puţinii prieteni care-l mai vizitau, apare şi o româncă, Marilis,
balerină de mare talent, rămasă în Albania după căsătorie şi care fusese
distrusă de către colegele sale la Teatrul de Operă şi Balet din Tirana.
Kolevica mărturiseşte că frumoasa Marilis i-a adus lui Kuteli un buchet de
nuferi albi, i le-a aranjat delicat pe pieptul neînsufleţit, în loc de
lumânarea care era interzisă, şi a spus: „El era biserica mea. Acum biserica
mea a fost dărâmată”. Kolevica crede că moartea lui Kuteli n-a fost întru
totul naturală. Judecând după câteva fraze rostite de scriitor în timpul unei
plimbări, te poţi gândi şi la o sinucidere. Redau câteva fragmente din
testamentul lui Kuteli, publicat la trei decenii după moartea sa. Moartea
este o mare odihnă, o detaşare de dureri, spune. Într-adevăr, este
şi o despărţire de fericiri, dar, când omul este foarte bolnav, plictisit,
moartea este o salvare: de durerile fizice şi sufleteşti deopotrivă. Tu ştii
câte astfel de dureri am avut în ultima vreme. (…) Capul mi-e confuz. Am
pornit să-ţi scriu altceva, să-ţi repet ultimele mele rugăminţi. Iartă-mă, căci ţi le-am spus de atâtea ori. Ţi-am
otrăvit viaţa, pentru că şi mie mi-au otrăvit-o alţii. Şi n-am fost în stare
să-mi păstrez otrava doar pentru mine însumi, cum ar fi fost firesc. Aceasta să fie ultima otravă, pe care ţi-o dau. Noi
ne-am unit, am trăit şi am făcut copii în ani grei: închisoare, urbanizare,
hotel. Dar pe atunci eram sănătos şi le-am depăşit pe toate. Acum însă, tu
ştii… Ştii cum sunt zilele şi nopţile mele. Bolile şi supărările m-au ros
pe dinăuntru, m-au mâncat, eu văd acum în moarte o salvare. N-o vreau, dar nici n-o pot îndepărta. Văd doar cum
mi se apropie. Îmi pare rău că-mi voi părăsi copiii mici, poate în mare
sărăcie, fără să-i pot ajuta. Pensia mea nu va ajunge. N-am ‘ani de muncă’.
Normal, 22 de ani în străinătate. Şi în străinătate am muncit pe rupte, dar
acei ani de muncă nu contează pentru pensia de aici. Soarta mea proastă, soarta proastă a copiilor
noştri. Poate, după moartea mea, când pasiunile şi ura vor fi trecut, statul vă
va ajuta de dragul muncii mele de o viaţă, în ziaristică şi literatură, încă
din fragedă tinereţe, şi mai ales în domeniul economiei. O parte din scrierile mele în albaneză şi română
sunt acolo, la Biblioteca Naţională (…) Nu mi-am ales drumul confortului
personal, soluţia ‘mut şi cu lingura plină’. Am muncit mult, am iubit mult, am greşit
mult. Acum viaţa s-a dus şi
nu se mai întoarce înapoi, nu se mai poate repara (…) Mă va cunoaşte şi mă va
înţelege oare cineva măcar după moarte? Nu ştiu. Îmi doream să fiu înţeles nu
pentru onoruri şi glorie, ci pentru ca micuţii noştri copii - cărora le las
moştenire munca şi visurile mele - să nu sufere de foame cât timp sunt mici,
să-şi poată urma studiile şi să-şi găsească drumul în viaţă. Sunt sigur că,
dacă munca şi străduinţele mele din trecut ar fi fost apreciate, copiii n-ar fi
suferit (…) Copiilor să le porunceşti să iubească ţara şi limba noastră până la
suferinţă. Să nu le alunece inima împotriva Albaniei nici chiar atunci când vor
suferi fără nicio vină. Patria este patrie chiar când te ucide. Aici s-au
născut, aici să trăiască, fie şi cu durere. (…) Literatura ca profesie, în ţara
noastră, deocamdată este o cale a suferinţelor, pâinea ei este amară. Zic amară
pentru acela care nu ştie să fie ticălos şi ipocrit. Tărâmul literaturii este
năpădit de şerpi. Te omoară prietenii, deoarece le faci umbră. Iar când nu-i
umbreşti, înseamnă că nu eşti capabil de literatură…”[27].
Ceilalţi prieteni –
cei care-ţi respectă umbra şi care te înţeleg înainte de moarte, dar nu pot
face nimic mai mult – au încăput, din fericire, în singurul autocar rablagit al
Biroului de Înmormântări al vremii. Cimitirul se afla la câţiva kilometri de Tirana, la
capătul unui drum greu de parcurs chiar şi de capre. Ca şi în realitate, era
mai uşor să ajungi la cimitir, decât să te întorci de acolo, cu atât mai puţin
pe jos. Îngroparea realistului magic Mitrush Kuteli s-a încheiat repede, poate
şi pământul abia aştepta să-l odihnească. Iar când oamenii îndureraţi abia
începură să atingă piatra funerară a lui Kuteli, îi zgudui o voce groasă şi
scârbită. Şoferul autocarului dixit:
- Băi, grăbiţi-vă, că
m-aşteaptă altă-mormântare acu!
În luna mai 1980, cu
câteva zile după sărbătorile clasei muncitoare şi a martirilor neamului, Liga
Scriitorilor şi Artiştilor din Albania, s-a hotărât să-l serbeze pe cel mai
mort dintre vii şi cel mai viu dintre morţi, pe LASGUSH PORADECI[28]. Adunare a tot soiul de împătimiţi ai scrisului şi
ai nemuririi mereu infidele, Liga se obişnuise deja cu sărbătorirea artiştilor
trecuţi în nefiinţă - pe unii îi trecuse chiar ea însăşi, cu brio sau cu
cătuşele în mâini - şi nu trebuia să ai mai mult de 11 ani, cât aveam eu pe atunci,
ca să-ţi dai seama că sărbătorirea scriitorilor morţi degaja o bucurie
involuntară în sufletele celor rămaşi în viaţă.
Discuţiile
scriitorilor prezenţi în sală, râsetele, ciocnirea paharelor lor, chiar şi
fumul de ţigară, se armonizau perfect cu această străveche bucurie a omului,
iar când Lasgush Poradeci a apărut în pragul uşii, îmbrăcat în negru, cu părul
orbitor de alb şi cu acel ten de culoarea cerii, cred că toată lumea şi-a dat
seama că moartea niciunui alt scriitor albanez nu fusese aşteptată cu atâta
pasiune.
Fusese aşteptată ca o
mare iubire.
De câteva ori,
zeloşii neplătiţi ai Ligii scriseseră necroloage care s-au învechit ceva mai
încet decât scrierile lor originale.
De câteva ori,
aproape fără să vrea, chiar şi prietenilor săi relativ apropiaţi, văzând cu
câtă naturaleţe îşi purta crucea, neînţelegând cum reuşeşte o astfel de fiinţă
să nu crape de presiunea statului şi mai ales a nenumăraţilor rataţi, le venea
să spere că Poradeci e mort, e mai bine să fie mort, precum credea o mare parte
a cititorilor. Iar unora le era teamă ca bătrânul să nu fie cumva mai longeviv
decât însuşi comunismul şi să facă praf muntele de cărţi care se zbăteau să
argumenteze contrariul.
Precum poezia, care
îi tulbură pe oamenii care n-au mai iubit de mult sau care n-au iubit
niciodată, şi acest tulburător Iubit al Poeziei, mai exact: prezenţa lui ca
mort sau nemort, îi chinuia profund pe ceilalţi scriitori, care, lăsând iubirea
la o parte, porniseră să schimbe lumea, să-I găsească un înlocuitor lui
Dumnezeu, să cureţe aerul de îngeri şi heruvimi. Şi duşi au fost. Pe lângă
dorinţa lor uriaşă ca el să fie cât mai repede mort, Poradeci a înfruntat
într-o tăcere suverană şi pe cea mai dementă acuzaţie adusă vreodată vreunui
poet: aceea că a rămas închis în turnul de fildeş şi e orb faţă de uriaşele
transformări ale ţării. O spusese şi el că toată lumea îi cerea să bată toba,
dar, din nefericire, el n-avea nicio şansă să reuşească, deoarece nu ştia să
cânte decât la pian. Nu e greu de descoperit astăzi că acel “blestemat” turn de
fildeş l-a făcut imun faţă de o viaţă obişnuită, plafonată, l-a răstignit între
realitate şi poezie, l-a ajutat să se cureţe, cum spunea, întru memorie, şi să
moară tocmai când toată lumea, admiratori şi duşmani, îşi pierduseră speranţele
că el se va duce.
Mă reîntorc în sala
anului 1980, când Liga sărbătorea 80 de ani de la încă-ne-moartea lui Poradeci,
pentru a spune, fără cinism, că îl băgaseră în mijlocul unor somităţi ale
realismului socialist, ca pe un vultur între ciori - n-au lipsit nici pozele
siropoase, toate întitulate “În sânul tovarăşilor”, deci tocmai unde lipsea
inima! - şi l-au ridicat în cer, nereuşind totuşi să-l ridice până unde
ajunsese deja. Ţin minte că a fost lăudat îndeosebi pentru că ştiuse - nu ca
nimeni altul, cum ar fi şi adevărul - ci ca puţini alţii, să-i
cânte iubirii, să scoată la iveală, maiestuos, cât de puţin iubise poporul
albanez în nenorocitele epoci trecute, ca şi cum în momentul de faţă poporul
era liber să iubească în neştire şi locul lui Poradeci devenise, aşadar,
vacant.
M-am simţit foarte
mândru în acele clipe, poate datorită unui joc mirific al timpului, că uite,
unul dintre bătrânii oraşului nostru, unchiul bunicii mele din partea mamei,
născut de o femeie a neamului Kyçyku[29], ajunsese atât de
mare! – o mândrie, pe care de obicei bătrânii o simţeau pentru noi.
Si-a ţinut o
cuvântare de mulţumire foarte rafinată, un fel de cine mă poate vrea mort decât
cei lipsiţi de viaţă?!, a fost aplaudat frenetic, lung, fiecare dintre somităţi
schiţând câte o expresie de duioşie, un fel de ce să-i faci, e bătrân
deja, e totuşi de admirat faptul că nu s-a senilizat complet…
Am observat că, după
încheierea cuvântărilor, după golirea paharelor, Poradeci nu s-a împiedicat
nicăieri, nu s-a lovit nici de vreun perete, nici de vreun scriitor sau critic
sau chelner, n-a chemat pe nimeni cu numele altcuiva şi nu i-a dat nimănui mâna
care trebuia dată altuia. Mergea sigur, elegant
şi foarte chipeş fără să se frece de niciun costum festiv, de nimic, parcă pe
alte cărări, libere şi la fel de inconfundabile ca şi versurile sale. De aceea,
mare mi-a fost mirarea când am aflat de la fetele lui, Kostandina şi Maria
Gusho, cu vreo zece ani mai târziu, că, în acea seară care durase parcă 80 de
ani, Poradeci îşi pierduse temporar vederea şi, uitându-se pe hârtie, de fapt
îşi recitase cuvântarea.
A fost o altă dovadă
a adevărului că două lumi esenţialmente diferite, una întru iubire şi cealaltă
întru întunecare, nu se întrevăd.
Nu mai are rost să ne
întrebăm cum putea oare să-i vadă după aproape o jumătate de secol închis în
turnul de fildeş.
Lumile n-au izbutit
să se vadă nici pe 12 noiembrie 1987 seara, când cei mai de vază reprezentanţi
ai Ligii s-au învârtit - ca într-o horă a orbilor - în jurul coşciugului lui
Poradeci, ridicând cu nişte mâini înfometate cearşaful (pergamentul?) cu care
fusese acoperit trupul poetului, ca să se asigure că el nu face pe mortul, şi
că nici ei nu fac pe cei vii.
Ce se întâmplase?
Zelul celor iviţi ca din nevăzut de a ajuta, de a anunţa starea civilă, Liga
Scriitorilor şi a Artiştilor din Albania, de a comanda coşciugul, jerbele,
locul gropii, săparea gropii, de a anunţa rudele împrăştiate peste tot în
Balcani, prietenii fideli, toate mă convingeau că nu participam la o moarte
oarecare. S-a descoperit repede că majoritatea prietenilor şi a rudelor
sale muriseră cu cel puţin zece ani în urmă. De asemenea, s-a descoperit că mulţi dintre
duşmanii lui de o viaţa îşi pierduseră ocazia de a se bucura de această moarte.
Iar fiecare dintre cei prezenţi în casă parcă se străduia să-ţi spună că lui
şi nu altcuiva îi murise cel mai mult Poradeci. De fapt, el le murise cel
mai mult Iubirii şi Frumuseţii.
După ce cadavrul a
fost spălat, îmbrăcat în hainele celeilate lumi şi întins în sicriu, au început
să vină vizitatorii. Nu cred că altcineva în această viaţă a arătat la fel de
viu ca şi mort, fără a arăta deloc a mort în timpul vieţii. Câteva dintre
femeile aflate dimprejurul coşciugului păreau a fi la un pas de o criză cel
puţin religioasă de nervi, să îngenuncheze, să-i sărute mâna, să-l
implore roagă-te pentru sufletele noastre, cavalere!
Într-un colţ al
sufrageriei, ca o statuie de onix, sigură de locul pe care trebuia să-l ocupe
printre atâta popor, stătea şi ultima iubire a lui Poradeci, învăţătoarea Ana
L., o femeie drăguţă, născută la Shkodra cu vreo patruzeci de ani după poetul
vieţii ei. Era singura despre care Poradeci scrisese o proză: “Vizitele
domnişoarei Ana în turnul meu” - o capodoperă ce a stat timp de câţiva ani
sechestrată. Se pare că a fost scrisă odată cu ultimele retuşuri date
poemului Kamadeva şi conţine dorul nepământean al unei fiinţe
care-şi trăise înainte de a se muta în astral adevărul că nu celelalte
lumi posibile sunt restul acestei lumi, ci invers, şi că viaţa începe tocmai
unde se curmă. Lasgush Poradeci s-a născut la 27 decembrie
1899. Cunoscuse exilul din fragedă copilărie, trecând prin Manastir
(Bitola de astăzi) şi prin Atena. Ca şi Naim Frashëri[30] cu patru decenii în urmă, şi el scrisese
câteva poezii în limba greacă. Învăţase să cânte la flaut, se îmbrăca şic, nu
bea, nu fuma, iubea platonic, citea ca şi cum s-ar fi grăbit să-şi mituiască
veşnicia cu ore de bibliotecă, şi nu lipsea la serenadele de sub balcoanele
grecoaicelor. Greaca vorbită de el, avea s-o uimească în anii ’70 la Pogradec
pe poeta Rita Bumi Papa, căreia îi va recita impecabil câteva sute de versuri
în limba elenă, fără a ţine cont că la vârsta lui venerabilă, majoritatea
poeţilor abia mai ţin minte cum îi cheamă. Se pare că în Cetatea Zeilor,
înconjurat de străvechi fantome care bâlbâiau în presupusa limbă panbalcanică,
Poradeci şi-a însuşit modul de a trăi conform Ataraxiei -
principiul filozofic al lui Sextus Empiricus din Roma antică. Învăţase să
trăiască detaşat chiar şi de propriile chinuri, himere, doruri distrugătoare,
altfel sensibilitatea ieşită din comun îl putea scoate şi din minţi. Ceea ce era inacceptabil, pentru că el încă nu-şi
scrisese capodoperele. Cred că foarte puţini poeţi europeni s-au rugat precum
Poradeci ca să nu înnebunească decât la momentul potrivit. Or, tensiunea unor
asemenea spaime, temperatura acestui pod invizibil întins între nebunie şi
rugăciunea de a nu muri anonim, nu poate fi ascunsă. Reacţiile Poetului par
ciudate, deoarece spiritul său s-a dezvoltat atât de rapid, încât îi va cere un
tribut amar trupului: o tuberculoză osoasă. Timp de o viaţă. Cu moartea
treptată a trupului şi nemurirea cuvântului în gând, Poradeci ajunge pentru
prima oară în capitala lumii traco-latine, la Bucureşti. Ca şi pentru mulţi
albanezi din diferite generaţii, Bucureştiul era pentru el o cetate a
regăsirii, a făgăduinţei. La Bucureşti debutase Naim Frashëri, la Bucureşti se
hotârâse proclamarea Independenţei Albaniei în noiembrie 1912. La Bucureşti
apăruseră primele reviste de limbă albaneză, debutaseră poetul Asdren, Mitrush
Kuteli, şi chiar Poradeci. Bucureştiul va rămâne mereu pentru poet un fel de
lacrimă de dor, de mărimea inimii, iar cu această inimă de rezervă, ţinută
cvasi-adormită, din depărtări, el îşi va retrăi clipele cele mai frumoase ale
tuturor pământurilor străine prin care trecuse. Ştie bine că intrarea în
spaţiul mioritic seamănă cu intrarea într-o mare iubire, şi durerile vor fi pe
măsură. Unul dintre fraţii săi, Vangjel, se află deja la Bucureşti, este ofiţer
superior la armata română. Dar care frate de sânge poate interveni lângă
destinul zguduitor al celui mai mare liric albanez?! Acesta din urmă trebuie,
printre multe altele, să învingă foamea. Trebuie să vândă ziare, să dea lecţii
de franceză copiilor bogătaşilor, să copieze acte la Gara de Nord, să măsoare
bine străzile viitoarei metropole, pentru a merita o iubire pe viaţă. Reuşeşte
pentru că este ferm convins: Dumnezeu, precum Iubirea, nu-l va părăsi.
Multă vreme Poradeci
va locui în Strada Vespasian nr. 21, lângă Calea Plevnei, şi va urma
câteva facultăţi simultan: Facultatea de Arte Frumoase - patru ani, Dreptul -
trei ani, Literele - un an, Academia de Muzică şi Artă Dramatică - şase luni şi
Medicina - şase luni. La Bucureşti va
învăţa limba sanscrită, va aprofunda cunoştinţele în ebraică şi se va
îndrăgosti de arta Vedelor indiene. Mai târziu, guvernul condus de Fan Stilian
Noli îi acordă o bursă de studii la Universitatea din Graz. Învaţă germana cu o
viteză uluitoare. Îşi alege ca teză de doctorat: “Der verkannte Eminescu und
seine volkstümlich-heimatliche Ideologie” / Eminescu necunoscut şi ideologia
lui populară[31]. În anii ’80, când,
izolat în Albania, orbea temporar, Poradeci va fi considerat din greşeală
critic literar german, deoarece un capitol al tezei sale de doctorat, - găsită
de un critic român, care nu ştia nimic despre autorul ei - va fi cuprins într-o
antologie intitulată “Eminescu în critica germană”. Tot din acea perioadă, versurile sale emblematice:
Bukuri tmerrisht e
dashur
vor căpăta un sens pe
care nu-l mai trăise. Cu puţin înainte de moartea dictatorului, poate într-o
clipă de răzvrătire faţă de toată tăcerea, intrigile, umilinţele, jignirile,
răutăţile confraţilor şi ale oamenilor mărunţi în general, Poradeci mai
înfăptuieşte o iubire. O iubire rară, mult bârfită, mult îndrăgită – ultima
dovadă terestră că nenumărate sunt căile poeziei şi numărate zilele
puterii absolute, ale invidiei, ale profanului în lume. Iubirea creşte
într-o tăcere iniţiatică. Personajele din jurul acestei iubiri nu înţeleg ce se
întâmplă cu adevărat, nu pot pricepe cum un bărbat-poet şi invers, într-o
vârstă atât de înaintată, la 79 de ani (albanezeşti), poate iubi, poate face
dragoste. Ce cumpănă, ce fericire să-l fi întinerit atâta?! E cu neputinţă
să simţi toată splendoarea acestei iubiri fără a şti ce însemna oraşul Pogradec
la sfârşitul anilor ’70. Trăiesc doar 14 mii
de suflete în oraş, dar vara numărul lor se dublează. Multe cupluri proaspăt
căsătorite vin să-şi petreacă pe malul lacului luna de miere. Mulţi dintre
bătrânii albanezi ai mileniului viitor au fost concepuţi la Pogradec. Oraşul
are un singur bulevard, foarte curat – dacă îl lingi, îl murdăreşti -
de-a lungul ţărmului lacului. Ţârmul este acoperit de pietriş şi de nisip fin.
Şapte munţi înşiraţi unul lângă altul, creează un fel de curcubeu cu şapte
variaţiuni ale culorii albastre. Lumina cristalină a amurgurilor, mireasma
salciilor arabice, susurul izvoarelor din oraş te ajută să vezi chiar aura
oamenilor şi a lucrurilor. Parcă priveşti totul dublu, în acum şi
în mereu. Sunt încă foarte puţine blocuri în oraş. Vilele cu un
etaj sunt înconjurate de curţi cochete, iar cluburile şi restaurantele sunt
pline până noaptea târziu, în cea mai plăcută aşteptare a unei mari
binecuvântări. Uneori, în clipe grele, am fost nevoit să evadez înspre acei ani
ai copilăriei mele şi să le spun celor dragi că îmi pare rău. Îmi
părea foarte rău că unii dintre ei nu erau eu. În zori, tinerii şi bătrânii
pasionaţi de pescuit, intră în lac şi scot năvoadele sau undiţele aruncate
noaptea trecută. Pe pistele de dans se dansează, tinerii se iubesc platonic
plimbându-se pe bulevard, miresele venite din toată ţara se deplasează încet,
ca într-o vedenie mirifică, de la un capăt al oraşului la altul, copiii mănâncă
îngheţată, iar lacul seamană cu un ochi uriaş care se uită, dincolo de orice
realitate imediată, la vârfurile veşnic înzăpezite ale Muntelui Uscat, la luna
purpurie şi la tot ce am pierdut părăsind pântecele mamei. Toamna e aici aurie,
iar zăpada iernii parcă aduce un alt oraş peste oraşul celorlalte anotimpuri,
un oraş de opal. Dar în oraşul de opal, viaţa e mai săracă decât poporul, şi
orăşenii beau un vin lângă gura sobei, joacă table, şah, se uită în ascuns la
filmele americane transmise de televiziunea macedoneană, ascultă în ascuns
muzică grecească, îşi bârfesc vecinii şi rudele, în cea mai beatifică tristeţe
balcanică. Oraşul se trezeşte parcă din ce în ce mai izolat în timp. Fiecare
locuitor reuşeşte să intre atât de adânc în viaţa ascunsă a fiecarui alt
locuitor, încât viaţa particulară pare o legendă. Cu trecerea anotimpurilor,
cei veniţi să lucreze din alte zări îşi pierd lucirea aurei de prospături şi
devin orăşeni stătuţi. Mai ales femeile. Enigma acestor frumuseţi chinuite se
spulberă în cel mult trei luni. Curiozitatea oraşului, de câteva ori mai
ingenioasă decât Securitatea Statului, izbuteşte să le afle toate intimităţile,
deci lor nu le râmâne decât să-şi plece capul şi să amuţească. Altfel, îşi vor blestema ziua în care s-au
născut. Câte una, mai puţin
păcătoasă, sau mai talentată în ascunderea trecutului, mai rezistă un pic. Se
fardează, nu-şi înşeală soţul, nu face ochi dulci nimănui. Nici Partidul n-are
ce să-i facă. O ţin minte pe una dintre acestea, o femeie superbă, venită de
departe, care a căzut în centrul oraşului de pe bicicletă şi s-a umplut de
sânge. Deochiul oraşelor mici are o putere deosebită mai ales faţă de cei care
refuză să se lase doborâţi. Toată lumea a râs de femeia
însângerată. Mândră, ea s-a ridicat, s-a pieptănat, s-a suit iar pe
bicicletă şi a rostit o frază care brusc deveni proverbială:
- Nu-mi pare rău de
sânge - a spus - ci de faptul că mi-a fost ameninţată frumuseţea.
Multe alte femei,
cred, au repetat această frază în gând, modificându-i doar puţin sensul. Nu-mi
pare rău de frumuseţe, ci de faptul că viaţa mi-a fost distrusă. Plafonată.
Călcată în picioare. Cine ştie câte sensuri i-a descoperit acestei fraze frumoasa
învăţătoare Ana L. venită tocmai din celălalt colţişor al ţării, măritată la
Pogradec, cea de pe urmă iubire a lui Poradeci.
Când Ana L. şi
Poradeci s-au văzut întâia oară, el era îmbrăcat, ca de obicei, în costum
negru, purta emblematica pălărie neagră, şi şlefuia una din ultimele variante
ale poemului “Kamadeva”[33]. Se certa câte un
pic cu angelica şi mult îndurătoarea lui soţie, Nafije Gusho, urca treptele
care duceau în odaia de lucru, în vârful turnului său, şi scria. Domnişoara Ana
îşi dăduse repede seama că frumuseţea acestui oraş putea fi răsplătită doar cu
o viaţă conjugală deprimantă şi cu o luptă fără învinşi şi învingători
împotriva Bârfei. Si aceasta, deoarece Bârfa era geamăna vieţii, nu putea muri.
Domnişoara este încă frumoasă, inteligentă, are cultul poeziei pure, şi, după
atâţia ani de viaţă, încă nu l-a găsit pe omul cu care se poate vorbi.
Intelectualii oraşului gazdă sunt puţini, nesclipitori, ferecaţi în cochiliile
lor. Chiar înainte de a ajunge aici mireasă, Ana L. a fost delicios frământată
de gândul că poate îl va cunoaşte personal pe marele absent Lasgush Poradeci.
Nimeni nu spune cum s-au cunoscut. Puterea Bârfei încetează şi ea, poate graţie
unei legi dumnezeieşti, nescrise, care ocroteşte misterul de început al
iubirilor. Dar se poate intui că
a fost un fel de îndeplinire şocantă a unui vis ancestral, un fel de regăsire
multiplă a două suflete îndrăgostite încă din nefiinţă. Uluit, uitând de toate,
Poradeci călătoreşte în timp, coboară în vârstă, îşi alege vitalitatea tinereţii,
limbajul de atunci, chiar şi potenţa. Întâlnirile celor doi se înmulţesc, lumea
rămâne cu gura căscată. Cu gura care poate face ciudăţenii. În doi, cei
proaspăt îndrăgostiţi împart şi împrăştie o asemenea spontaneitate şi iubire,
care înlemnesc puterea oraşelor mici de a distruge iubiri. În această oază
neaştaptată a drumului zilnic spre moarte, spre odihna desăvârşită, Poradeci
retrăieşte cu o intensitate de invidiat, într-o zvâcnire totală a memoriei,
toate marile sale iubiri. Această dulce Ana parcă găzduieşte un trofeu sau
cadou miraculos trimise de matriarhat. Poradeci nu-şi mai măsoară timpul în
ore, ci în Ana. Dar ultima lui iubire n-are un deznodământ chiar fericit. Soţul
Anei moare în urma unei boli incurabile, iar tânăra văduvă se simte nevoită să
se întoarcă iarăşi în oraşul ei natal, la Shkodra. Se va mai întoarce din când
în când în turnul lui Poradeci, dar vremurile de aur le va fi învins deja
rugina ochilor ce nu se văd. Va fi prezentă şi la acea sărbătorire bizară pusă
la cale de clarvăzătorii Ligii Scriitorilor şi Artiştilor din Albania în mai
1980; va sta într-un fotoliu vizavi de Poetul orbit temporar, şi va reveni, la
12 noiembrie 1987 în casa lui din Tirana, unde pentru prima şi ultima oară,
iubitul ei n-o va recunoaşte poate decât din lumea cealaltă.
Descrisă fără grabă,
întru lumina olimpiană a poetului pe jumătate plecat în astral, cu o caligrafie
de scrib antic, parcă în mărgele de onix, într-un carnet îngălbenit de
matematică, iubirea lui Poradeci pentru Ana va fi împrumutată de o admiratoare,
iar după moartea Poetului, va fi declarată inexistentă, apoi pierdută. Cine
ştie cât avea să coste acest manuscris în vremurile spiritualizate ce se zăreau
în orizont. Am avut norocul să citesc iubirea lui Poradeci în sufrageria casei
sale din Tirana, două seri la rând, în decembrie 1988. Eram printre puţinii
care puteau mărturisi existenţa caietului. Mi-am dat seama imediat că un jaf
mai aparte începuse să se înfăptuiască încă din timpul iubirii lor. Ana L.
copiase numeroase fragmente din caietele în care Poradeci îşi ţinuse jurnalul.
Trebuia să se hrănească şi ea cu ceva autentic, deşi era ceva jefuit subtil.
Dar probabil era conştientă că frânturile unor iubiri te pot ţine în viaţă,
însă nu te pot înveşnici.
Vocea domnişoarei Ana
L. – care a emigrat şi ea – putea fi auzită până acum câţiva ani la un program
nocturn de radio care se prindea în toate colţurile globului.
Dar nu transmitea
decât ştiri.
În baladele
străvechi, în mod constant şi descumpănitor, sunt zidiţi sau jertfiţi tinerii.
Ei plătesc pentru păcatele, nepăsările şi orbirea celorlalţi. Uneori plata este
atât de mare, încât înmoaie legăturile de sânge şi devastează cititorul cu o
sumedenie de întrebări: de ce creatorul popular este atât de nemilos faţă de
tineri, cu ce-şi merită supravieţuirea adulţii, cum de nu intervine nimeni, de
ce proorocul orb sfătuieşte să fie zidită cea mai tânără mireasă, cu pruncul
încă în leagăn etc. Tinerii sunt părăsiţi, vânduţi, trădaţi de toată lumea. Dar
tot ei învie din morţi, străbat spaţiile inaccesibile şi pun în circulaţie idei
şi mesaje care rămân veşnic valabile. Poate doar ei sunt născuţi să se
jertfească. Sau poate doar o anumită neprihănire este capabilă să poarte
asemenea mesaje. O slavă deosebită îi învăluie pe tinerii care-şi asumă jertfa.
Ei înţeleg că Viaţa, ca să poată dăinui, ca să nu-şi piardă din sublim, cere
viaţă. Scapă doar cine-i adult!
O întâmplare ciudată
m-a apropiat mai mult de MIGJENI, sau Millosh Gjergj
Nikolla[34], copilul teribil al literelor
albaneze, născut la Shkodra la 13 octombrie 1911 şi decedat
precoce, la Torre Pelice din Italia, la 26 august 1938. Moartea neaşteptată a
mamei (o femeie cu chip de icoană) urmată de moartea tatălui (om sobru şi
interiorizat) l-au dus pe micul orfan în familia unui unchi din Muntenegru,
unde fiinţa sa prea fragedă şi melancolică a trebuit să accepte că, într-un
fel, s-a născut din nou, dar cam pe dos. A urmat un liceu de teologie ortodoxă,
la un internat rupt de lume, unde şi-a găsit refugiul în cărţile lui
Dostoievskii, Hugo, Tolstoi, Gogol, Rousseau, devenind din ce în ce mai sigur
în limbile franceză, rusă, italiană şi serbo-croată, şi din ce în ce mai
singuratic. La un moment dat, a evadat din seminar şi din acea singurătate, s-a
întors la Shkodra, şi-a găsit cu mari dificultăţi o slujbă de învăţător într-un
sătuc din munţi. La începutul anilor '90, majoritatea absolvenţilor de
filologie din Tirana nu puteau visa, cu mici excepţii, decât la un post de
învăţător la ţară. Eram consideraţi un soi de generaţie neutră: nici pierdută,
nici învingătoare. Una dintre ultimele lozinci ale defunctului Hogea insista
cum că Partidul are nevoie de sânge proaspăt. Cineva de sus a
ordonat ca studenţii să-şi aleagă singuri viitoarele locuri de muncă. Au fost
organizate câteva şedinţe revoluţionare, unde fiecare absolvent era obligat
să-şi propună cel puţin un coleg pentru locurile rămase vacante. Locurile în
capitală sau în alte oraşe erau deja ocupate de fii, nepoţi, nurori, amante etc
ale puternicilor zilei. N-am participat la şedinţa cursului nostru şi nici
astăzi nu ştiu cine m-a trimis atât de departe, tocmai în zona în care Migjeni
îşi scrisese capodoperele, dar unde făcuse şi tuberculoza. Era greu să descoperi
dacă colegii erau însetaţi de capodopere, considerau că numărul celor bolnavi
de tuberculoză era prea modest sau îţi sugereau să fugi din ţară, căci lumea
liberă se afla, cum s-ar zice, imediat după ultimul gard al satului. Lucrurile
păreau să se lege perfect. Zăpuşeala şi disperarea acelei veri mă călăuziseră
spre prozele lui Migjeni, le recitisem după miezul nopţii, în acele ceasuri
cumva independente, ca să nu zic internaţionale, şi meditasem îndelung asupra
morţii precoce. Nu-mi era chiar necunoscut fiorul morţii neaşteptate, bucuria
plină de teamă a întoarcerii, al acelui „nu m-am dus” rostit parcă cu limba
îngerului păzitor. Şi tocmai atunci, când arşiţa adormea parcă sătulă de atâtea
suflete căzute în resemnare şi când eram sortit să-i devin lui Migjeni coleg
sau un fel de geamăn, am înţeles că doar el ştia răspunsul, el aflase cum e(ra)
să mori tânăr, să-ţi explodeze literele şi frazele şi metaforele în cap,
niciodată plămădite, veşnic luate cu tine în mormânt. Era clar: adevărata
moarte precoce nu semăna deloc cu închipuirea ei, atât de pasional chemată în
ajutor, ca o dimensiune a auto-genializării.
Mi s-a revelat pe
atunci şi importanţa decăderii pentru marea literatură, dar şi neputinţa de a
ocoli cinismul sau chiar sadismul acestui adevăr. Înainte de a muri, Migjeni
revenise deseori la Shkodra. Oraşul se străduia să devină o metropolă în
miniatură. Fiul genial şi anonim al Shkodrei, cu acel ochi superior pe care
apropierea morţii îl deschide probabil pentru a-ţi arăta echilibrul şi valoarea
reală a acestei vieţi, vede lucruri care-l îngrozesc şi nu-l ajută decât să
devină sarcastic. Poate simte că deja este mai prezent în memoria neamului său,
decât în viaţa sa de zi cu zi.
Dar cine este mai
prezent decât el în acele clipe? Şi cine va prelua puterea după moartea lui,
când mersul lucrurilor pare să conteze mai mult decât acum? La ce se poate
aştepta Migjeni când se întâlneşte în fiecare ceas cu săracii lipiţi
pământului, cu munteni care te pot blestema doar de dragul unui bob de porumb,
cu fetiţe ce coboară din Alpi şi se prostituează, uitând că sunt urmaşele
marilor cântăreţi; cu demagogi de doi bani, cu bogătaşi mitocani, cu ziarişti
şi scriitori vânduţi neantului? Oare ce plăteşte neamul acesta cu asemenea
chinuri? În capul tânărului începe să se contureze supraomul. Să se
nască un om, strigă anonimul genial. Un om care să schimbe lumea asta din
temelii, să trezească spiritul de vultur şi mintea înaltă a neamului, ca să
putem intra şi noi în rândul lumii. Speranţa că un astfel de om se va naşte în
Albania, îi prelungeşte sau îi scurtează viaţa. Tristeţea lui este profundă,
fiindcă nu prea poate alege calea exilului. El stă să plece în lumea cealaltă.
Într-o clipă de răzvrătire, când autorul şi muritorul se unesc, Migjeni
încearcă să-şi urmeze studiile în Italia. Dar nici n-are timp să se adapteze,
căci sărăcia îl trimite înapoi la Shkodra, de unde trebuie să pornească zilnic
sau săptămânal cu bicicleta, să-i înveţe pe viitorii tineri (geniali, anonimi,
dar mai mult comunişti) limba maternă. În prezenţa lor îşi va scrie poemele
vulcanice din „Versurile libere” şi câteva dintre „Nuvelele oraşului nordic”.
Nu şi-a putut vedea tipărit singurul volum. Dar ştia ce cantitate de uraniu, ca
bonus, păstra plumbul tirparniţei numai pentru el. Şi tânărul genial a murit,
ca să învie cu textele sale pre rataţi călcând, şi se aştepta, cred, că omul la
naşterea căruia visa avea să fie identificat cu Hogea, ştia că răzvrătirea şi
duşmănia feroce faţă de orice fel de idolatrie aveau să fie deviate, puse în
slujba ideologiei comuniste, ştia că aproape toate articolele dedicate lui după
dispariţie aveau să înceapă cu siroposul „Dacă ar fi trăit, (marele,
inegalabilul, genialul) ar fi împlinit acum 50 de ani, 60 de ani, 75 de ani…”
Migjeni ar fi fost
acum un rafinat octogenar. Şi se poate intui ce ar fi scris văzând cum, odată
cu venirea democraţiei, parcă nu s-a deschis o poartă a Timpului, ci singura sa
cartea. Şi săracii, victimele nevinovate, cei morţi înainte de vreme şi alţii,
cei care, în muţenia lor, suferă nu doar pentru a regla legile carmice, ci şi
pentru a îmbogăţi literatura, au umplut drumurile şi suspinele Răsăritului.
În anul 1948, Albania
comunistă, condusă orbeşte de chipeşul dictator, întrerupe relaţiile frăţeşti cu
Iugoslavia titoistă şi se înfrăţeşte cu Rusia. Tânărul MARTIN CAMAJ[35], la doar 22 de ani, este însărcinat să înfiinţeze
şcoala primară a satului Prekal. Născut la 21 iulie 1925 în satul Temal,
absolvent al Liceului Jezuit din Shkodra, tăcut şi enigmatic, dar încă fără a
da vreun semn că va deveni duşman al poporului, poetul se plimbă în munţii şi
peşterile Eposului împreună cu un prieten, stă de vorbă cu lahutarii (lăutarii),
cu păstorii, cercetează pietrele străvechi, semnele, superstiţiile şi, brusc, nimeni
nu mai ştie nimic despre el, nu-l mai vede, nu-i mai aude vocea.
Cu înţelepciunea lor
proverbială, după un timp anume, muntenii îl consideră „pierdut”. În gândirea
lor, sensul verbului a fi pierdut, concentrează maxima blândeţe,
toleranţă neostentativă, iertare. Cine este astfel pierdut, nu
mai este supus niciunei judecăţi. Pierdut (pentru el însuşi) îl crede, cu ani
mai târziu, şi una dintre surorile sale, pe poetul care ajunge la Belgrad,
absolvă filologia, emigrează la Roma, unde, ajutat şi de Koliqi, va izbuti
să-şi susţină un doctorat, înainte de a porni spre Germania. Poeziile sale sunt
apreciate de Ungaretti, sunt recitate de Anita Ekberg, iar autorul cunoaşte
foarte bine străzile Romei, în primul rând datorită găurilor din pantofi. Cu
siguranţă că până şi Roma arată altfel văzută din acei ochi.
În anul 1970, cel
pierdut ajunge lector la celebra Universitate din München, unde
colegii vor fi uimiţi să descopere că el nu doar este fiul unui cioban din
munţii Albaniei, ci că este şi foarte mândru de aceasta. Dar fiul ciobanului
mai este şi unul dintre cei mai mari poeţi europeni, deşi operele sale încă
n-au fost traduse în vreo limbă de largă circulaţie. Maestru al dialectului
gheg, mag înnăscut al sunetelor şi al revelaţiei cristalizate în cuvinte, Camaj
se va trezi blestemat de către oficialităţile comuniste, deşi în opera sa nu va
apărea nicio critică, nicio înjurătură, nicio plângere. Abia spre sfârşitul
anilor '80, prin Vocea Americii, albanezii vor afla câte ceva despre înalta
artă camajană, dar unii vor cădea pradă prejudecăţii cum că astfel sunt umflaţi
artificial unii scriitori din exil, pentru a contracara izbânzile corifeilor
realismului socialist, în frunte cu Kadare.
Discret ca
majoritatea lahutarilor, Camaj va lăsa în urma-i luminoasă pe una dintre cele
mai armonioase şi profunde opere poetice scrise de-a lungul secolului XX şi nu
numai.
S-a stins la 12
martie 1992 în căsuţa sa de la Lengries, pierdut printre
munţii străini, care-l înfiaseră fără patetism, şi va mărturisi în ultimele
clipe că moare împăcat, căci Albania deja mai are un scriitor, ce va
creşte după moartea lui.
Critica oficială îl
tot caută pe acel scriitor nenumit.
Iar opera lui Camaj,
deşi a fost editată şi comentată, încă n-a fost acceptată de anumite structuri
şi clanuri ale conştiinţei literare albaneze. Graţie unei supreme „iluzii”
spirituale – produsă poate de remuşcările noastre că l-am lăsat să moară fără
a-i da viza spre tronul câştigat în patrie mai ales prin absenţă – sufletul lui
Camaj s-a topit deja în veşnicia versurilor sale şi el este printre puţinii
scriitori albanezi ce se nasc imediat după ce le deschizi un volum, trăiesc
ceva mai puţin intens decât tine când îi citeşti, şi rămân mai vii decât tine
după ce îi citeşti. Iată ce mărtuiriseşte el în aceste clipe,
invizibil şi cumva întristat că „Nu toată viaţa este izvor de poezie: sunt împrejurări din viaţa omului, pe care acesta şi-ar dori să le uite.
Imediat după ce o astfel de întâmplare-şi scoate capul în memoria omului,
acesta o constrânge şi ar fi vrut din tot sufletul s-o smulgă cu tot cu
rădăcini din străfundul inimii, dar nu e zis! Pe neaşteptate, amintirile
neplăcute răsar unde nu te aştepţi, o imagine negativă, de pildă, o relaţie cu
cineva. Iar dacă sinele acesta ce vrea să uite ceva este artist, întâmplările
neplăcute se vor arăta instinctiv în creaţiile sale, în literatură, în pictură
sau în sunete. Acest gen de artă pare a fi prea complicat, dar, dacă avem de-a
face cu o artă autentică, totul va fi cuprins de armonie. Cu descifrarea
acestor chestiuni artistice se ocupă cercetătorii, criticii şi, de ceva vreme,
psihologii şi chiar vreun lingvist. Nu aparţin acestor categorii de oameni,
nici ca scriitor, nici ca cercetător. Poezia mea curge din acele împrejurări de
viaţă pe care eu vreau să mi le amintesc! Iată una: M-am născut într-un tărâm
sălbatic, unde niciodată n-a călcat piciorul calului, într-atât de
stâncos este acel tărâm. Din ce am trăit acolo între şapte şi zece ani, îmi
aduc aminte de atingerea şarpelui ascuns sub frunze; simţeam clar răceala unei
piei catifelate. Pe urmă, m-au dus la şcoală, după ce simţul acela al atingerii
îmi intrase în măduva oaselor. În oraş, le-am povestit de sute de ori
vârstnicilor mei această întâmplare, în diferite variante. Mai târziu, am aflat
că se găsesc texte scrise şi pe pielea şarpelui. N-aş fi atins niciodată un
astfel de pergament. După 13 ani, m-am întors în satul natal. A doua zi de la
întoarcere, rudele m-au sfătuit să merg la cimitir, printre morminte, să-i
vizitez pe cei care muriseră în perioada absenţei mele. M-a însoţit un bătrân
despre care nu-mi aduceam aminte să-l fi cunoscut înainte. Şi fiindcă pe
niciuna din pietrele noastre tombale nu vei găsi nume scrise, aveam nevoie de
un însoţitor. Acesta, când am ajuns la cimitir, în loc să-mi arate: ăsta-i
mormântul tatălui tău sau acela e al lui cutare, striga în faţa fiecărui
mormânt:
- O-o-o-o (Cutare Cutărescu)!
Ieşind din cimitir, i-am mulţumit munteanului bătrân care-mi arătase
mormintele celor apropiaţi. Supărat, i s-a-ngroşat vena din frunte:
- Cum adică, - zise, - îmi mulţumeşti pentru atâta lucru?! Doar o voce le-am
trimis, domnule, nimic altceva. Să dea Dumnezeu să mă fi auzit!
Din acest episod, mi-a rămas în memorie cuvântul voce[36] care străbate vieţile
una după alta. Pentru lumea de unde vin, vocea era totul, era sinonimul
eternităţii, al memoriei, al cântecului... Se spune “a rămâne în voce” şi
înseamnă: a nu fi uitat (de alţii - n. m.); se zice “a ieşit în voce” şi
înseamnă: a devenit celebru, faimos” şi, în sfârşit, “auzi-ţi-aş vocea bună”,
adică “să aud numai lucruri bune despre tine”. Emiţătorul vocii bune, al
cântecului epic, era rapsodul, un om fără nume, o voce fără egal şi
irepetabilă. Dacă acesta se stingea, apăreau alte 100 de voci, dar niciuna nu
era la fel, căci în lumea mitului nimeni nu este nemuritor, ci doar se
moşteneşte sub o nouă formă. Lumea mitului pare a fi modelul a cum trebuie să
fie viaţa adevărată, viaţa în care se vorbeşte deschis despre dreptate şi
nedreptate. În acea lume, în majoritatea cazurilor învinge adevărul, deşi chiar
şi în inima lumii mitului se găseşte capătul iadului. Şi eu am căpătat prea
târziu conştiinţa unei astfel de taine, împăcarea vocii cu semnele sau cu ceea
ce sunt literele unei cărţi străvechi ce într-adevăr înveşnicesc vocea stinsă
cu nu ştiu câte veacuri în urmă”[37].
Am fost deseori copleşit de dorul vocilor şi al pietrelor alpine, în
străinătate, mai ales în spaţiul germanic. Am dat foarte rar de pietre mari,
adevărate, dar asta nu m-a oprit, ba chiar m-a mânat, să strig fără voce:
- O-o-o-o, Martin Camaj, din care piatră cânţi?
Am văzut pentru prima
oară Priştina în februarie 1999, cu puţin înainte de a începe războiul. M-au
primit cu atâta dragoste şi generozitate, încât mi-era greu să nu cred că mă
născusem şi acolo şi, printre toate favorurile ce i se fac unui copil întors în
patrie după aproape treizeci de ani de absenţă, aş fi vrut să mi se dea voie să
plâng. N-aveam un motiv anume şi n-aveam nici voie. Poate vroiam să particip cu
plânsetul la o stare psihică şi sufletească ce i-ar fi fost fatală oricărui alt
răsăritean, exorcizat cumva prin logoree, de suferinţele mai multor generaţii.
Nu-mi dădeam seama cât de nesigură mi-e însăşi viaţa în acele zile şi nopţi de
reîntoarcere. Am înţeles-o cu două nopţi înainte de a pleca spre Bucureşti,
când maşina care mă ducea în casa unde eram găzduit s-a blocat în zăpadă şi a
murit. Atunci am fost martorul unei întâmplări ce avea să mă marcheze mult
timp: cinci dintre cei mai de seamă intelectuali şi literaţi kosovari ai
vremii, oameni trecuţi de cincizeci de ani, s-au dat jos din maşină, m-au
închis înăuntru şi au împins maşina pe o distanţă de vreo două sute de metri,
iar drumul urca nebuneşte şi era un frig în care, cum glumeşte poporul,
îngheaţă chiar gravitatea. Cum puteam reacţiona? Cine ar fi putut? Priştina şi
toată suflarea albaneză din lume trăia ceasuri de coşmar. Războiul începuse să
fie prezent, la fel cum un plânset începe să crească în interiorul inimii şi nu
ştii dacă va fi plânset de bucurie, de durere sau dublu, adică de Viaţă. În
fiecare seară stăteam prin fermecătoarele cafenele din Priştina, zguduit în
fiecare clipă de un gând: poate aceşti oameni, majoritatea lor, copiii lor,
iubitele, părinţii, eu, cu toţii, după un ceas, după miezul nopţii,
dis-de-dimineaţă, vom muri. Încercam să-i fac cinste cu un coniac sau cu o cafea
necunoscutului care-mi făcuse cinste cu o seară în urmă şi aflam că a fost
ridicat, zdrobit în bătaie, dispărut fără urmă. Peste toate discuţiile noastre,
peste versurile şi cărţile şi autorii pomeniţi plana umbra morţii, dar umbra
morţii adevărate, a acelei morţi pragmatiste, lipsite de speranţă şi cu un set
foarte sărac, aproape jignitor de sărac, de iluzii. Aproape în toate frazele
noastre, fie ele şi cele mai mărunte, şerpuiau, uneori solemn, sunetele
testamentelor. Am înţeles atunci cu o tristeţe fără margini că răul cel mai
mare nu crăpase odată cu căderea comunismului. Şi am fost obligat să chem în
ajutor insomnia aceea personalizată. N-o cercetasem temeinic, nici nu vroiam
s-o fac. Ani de-a rândul, încă din copilărie, când frumuseţea oraşului Pogradec
ne chinuia sufletele prin neputinţa de a cuprinde totul, şi vedeam în moarte o
scăpare, observasem că orice necaz, orice nenorocire, ca în sala unei operaţii
dureroase, mai întâi te adormea parţial. Puteam vorbi chiar de o anumită
compasiune a nenorocirii faţă de noi. Înainte de a ne zdrobi, ne anestezia
cumva. Şi atunci, pentru a ocoli nenorocirile care intenţionau să mă smulgă de
atâta frumuseţe, începusem să stau treaz. La Priştina am izbutit să descifrez
starea aceea. Refuzam mila nenorocirii, pentru a nu fi doborât de ea. A fost şi
cea dintâia oară când, în miez de noapte, automate anonime au început să
găurească tăcerea cumplită a Priştinei. Nu reuşeam să înţeleg cum făceau faţă
la o asemenea tensiune psihică aceşti oameni, sânge din sângele meu, limbă din
limba mea, viaţă din cărţile mele şi invers. Unui alt contemporan, dincolo de
orice tendinţă de a mitiza sau a discrimina, i-ar fi pleznit capul, i-ar fi
ţâşnit sângele din urechi. Unul dintre marii oameni de ştiinţă din Priştina,
printre altele, îmi mărturisise că, în trecut, uneori, tensiunea aceasta fusese
şi mai inumană. Vorbisem pe urmă despre marele discret ANTON PASHKU[38] şi eu îmi exprimasem
dorinţa să-l întâlnesc. Dorinţa a fost tratată ca o metaforă duioasă, căci
Pashku plecase cu trei ani în urmă. Murise? M-am simţit jenat,
deşi dorinţa de a cunoaşte personal alţi autori, fie ei şi celebri, fusese
întotdeauna neglijabilă în mine, ca un fel de inerţie. Nimeni nu se supăra însă
că, în doar o jumătate de veac, scriitorii dintr-un mal al limbii albaneze şi
scriitorii din celălalt mal se cunoşteau atât de puţin şi se citiseră şi mai
puţin. Am vrut să nu plec din Priştina fără măcar un volum semnat Anton Pashku.
Auzisem că era un mare maestru al prozei scurte, un avangardist, un dramaturg
inconfundabil, dar nu citisem nimic din opera lui. Şi drumul celor trei volume
ale sale[39], editate de prestigioasa „Rilindja” în 1986, n-a
durat mai mult de o jumătate de oră. În noaptea primelor împuşcături, am
deschis cartea cu nuvele şi am dat de bătrânul şi cartea sa dedicată
fumului. A fost o clipă de neuitat. M-am uitat afară: pătrăţelele de lumină
dispăreau. Iată, mi-am zis, somnul stinge luminile. Şi se trezea insomnia
noastră ce goneşte necazul. Dar câtă insomnie era necesară? Zorii m-au găsit
treaz şi cu impresia neplăcută că, insomnia acelei nopţi nu ajutase decât să
ocolesc moartea personală. Acelaşi mesaj îmi fusese transmis şi de proza lui
Pashku. Pentru prima oară nu mă chinuise boala profesională, setea
incontrolabilă de a afla amănunte legate de viaţa autorului, cât trăise, unde
lucrase, dacă fusese căsătorit, avusese copii, de ce religie era, cum murise
ş.a.m.d.
A fost şi prima
dimineaţă în care am înţeles cum, dacă o singură viaţă ai salvat prin
citit sauprin insomnie, toată planeta ai salvat-o.
Am băut prima cafea a
dimineţii cu academicianul Rexhep Ismajli şi totul dimprejur suna normal.
Şi mi-am învins jena ignoranţei obligatorii, vorbind despre ritualul tainic al
învingerii terorii psihice, descoperit, codificat şi transmis discret, nouă şi
tuturor celor neputincioşi cu pana-n mână, de către kosovarul Anton Pashku,
domnitorul spaţiilor înguste şi deseori mortificatoare din Balcani.
Izbutise uşor, aidoma
oamenilor harici, născuţi cu o misiune clară, prin descifrarea tăcerilor, prin
jocuri de cuvinte şi imagini care demontează coşmarurile, prin folosirea ocultă
a unor oglinzi paralele subtextuale, oglinzi care, însuşind ritmul
tăcere-sunet, repetă cu o fidelitate crescândă chipurile şi măştile realităţii,
până ce le transformă în porţi secrete de mântuire.
La începutul lunii
iulie 1990, după o jumătate de veac de îndurare, resemnare şi suportare a
absurdului sângeros, albanezii au dărâmat zidurile ambasadelor străine din
Tirana şi au cerut azil politic în aceste insule ale libertăţii. Erau cu
sutele. Metaforic vorbind, ei au vrut să locuiască măcar termporar în singurele
parcele libere ale propriului pământ, locuite de diplomaţi străini care, cu
mici excepţii, vedeau în misiunea de la Tirana o pedeapsă. Sutele au devenit
mii, când s-au suit pe vapoarele de la Durrës şi au străbătut Adriatica parcă
atraşi şi călăuziţi de un vis biblic. Ajunşi în Italia, aceşti primi-marinari
ai Europei Unite au fost adunaţi precum oile în stadioane, au fost
dezinfectaţi, hrăniţi de sus, din elicopter, şi trimişi înapoi acasă sau
împrăştiaţi prin centre de refugiaţi. Căderea de jure a
comunismului era iminentă şi viitorul apropiat părea a fi mai mult un continent
al contrazicerilor, decât o stare de spirit. Acest continent a fost numit mai
târziu Tranziţie. Era un chin să fii lucid într-un asemenea continent, şi era
probabil o crimă să te bucuri cumva că, odată cu fuga atâtor suflete,
literatura albaneză, în doar douăzeci de ani, avea să devină una dintre cele
mai bogate şi interesante literaturi din Europa.
M-am bucurat şi
n-aveam somn. I-am putut citi atunci pe toţi marii noştri interzişi, de la
Konitza la Camaj, descoperind uimiţi că ne aflam cu mult mai departe decât ne
închipuisem. Era tot un fel de înaltă trădare să judeci lucid şi nepărtinitor
opera unor autori ca Ismail Kadare, dar era o şi mai mare trădare să nu afirmi
că cei mai traduşi scriitori albanezi de până atunci nu ridicaseră întreaga
literatură la nivel cel puţin european, ci că o introduseseră în atenţia mediei
mondiale.
Între anii 1990 şi
2005, din Albania au plecat mii de intelectuali, poeţi, prozatori, istorici,
traducători, pictori, sculptori, actori etc. Unii au plecat ca să
supravieţuiască economic, alţii – artistic. Iar unii, cei puţini aleşi printre
cei nenumăraţi chemaţi, au plecat să conserve şi să salveze esenţele culturii
şi civilizaţiei de baştină. Unul dintre ei este, fără îndoială, HIQMET
MEÇAJ[40], născut în oraşul Vlora, pe malul Mării Ionice, la
2 mai 1944, emigrat în Grecia, întruchiparea scriitorului ce argumentează
discret prin opera sa puterea retroactivă a talentului. Am aflat de el graţie
internetului, spaţiu în care numeroşi mari autori de expresie albaneză şi-au
găsit un pământ al făgăduinţei textuale, după ce s-a văzut clar că cenzura
ideologică de altădată a devenit şi mai agresivă, fiind acum şi una economică,
dar şi idolatrică, să zicem. Am aflat atunci cu stupoare că Hiqmet Meçaj era un
scriitor de primă mărime, poet şi prozator formidabil, dar şi un om de o
bunătate care, în lumea scriitoricească, poate fi fatală. Şi parţial i-a fost.
Într-o scrisoare
trimisă de la Atena, cu o modestie incredibilă, îmi mărturisea că el, „de
vreo 40 de ani stătea la propriul colţ”. Datele biografice oferite pe
coperţile volumelor erau destul de zgârcite. După citirea romanului „Păpuşile
pădurii” – pe care l-aş număra printre capodoperele prozei balcanice – împreună
cu tata ne-am gândit să-i luăm un interviu in extenso pentru
unul din numerele revistei Haemus. Am aflat atunci că Meçaj, cu mult timp în
urmă, de cum s-a văzut că este cel mai talentat poet al generaţiei sale, a fost
trimis ca învăţător (citeşte: deportat) într-un sat în care primarul abia
aştepta să reeduce un Puşkin. Iar ca să fii un Puşkin, după
părerea primarului, nu trebuia decât să scrii poezii şi să ai părul oarecum
lung.
Tânărul poet înfruntă
în singurătatea analfabetizantă a închisorii sale nedeclarate tot procesul
spălării de creieri, toate coşmarurile fiinţei sensibile înconjurată de
neciopliţi vinovaţi şi nevinovaţi, şi scapă nu doar cu viaţa, ci şi cu o mare
literatură în gând. La o întrunire scriitoricească, omul care-l trimisese la
ţară, fost luptător şi prozator obişnuit, i se confesează. Răspunsul poetului
este dur. „Tatăl meu a participat la trei războaie, spune. Unchiul
meu a fost luptător antifascist. Voi i-aţi denigrat pe ei şi pe noi, copiii
lor. L-aţi condamnat la moarte pe unchiul meu; pe tata (absolvise academia
militară în Italia) l-aţi trimis la puşcărie când tocmai se pensionase; pe mine
(…) m-aţi azvârlit prin noroaie”[41].
- Dar… sămânţa bună
dă mereu fructe bune, oriunde ai semăna-o, - crede Meçaj. De atunci m-am
hotărât să creez în umbră, să-mi ocup propriul colţ, să scriu rar şi să public
şi mai rar, numai pentru a exista. Am un vers care mi-e crez:
Calea mea, de lumină
să fie
chiar de mă va arde!
Nici astăzi nu
înţeleg de ce atâta mânie ucigătoare împotriva oamenilor care-şi slujeau cu
atâta pasiune patria! Trebuia să fii prea puternic, devotat, ca să nu mori ca
intelectual, să nu devii propria-ţi umbră. Mulţi au fost distruşi, unii au fost
desfiinţaţi de patima beţiei, alţii au fost închişi, alţii au ajuns la spitale
de psihiatrie sau au suferit traume până ce s-au sinucis”[42].
Dar acel sublim şi
discret noroc al marilor scriitori, cunoscând bine căile invidiei confrăţeşti,
îl angajează ca profesor la un liceu seral din Vlora. Sub apăsarea şi tainicele
revelaţii oferite de această lume mică, aproape mută, departe de zumzetul şi otrăvurile
mediei, Meçaj descoperă esenţa şi tehnicile microlumismului[43], curentul literar şi artistic pe care-l lansează
abia după stabilirea la Atena.
N-a crezut timp de
nicio secundă, şi poate nici acum nu crede că este exilat. O bunătate de monah,
sărăcia şi un lanţ de drame îl ajută să trăiască sufleteşte într-un fel de
capsulă a dorului şi a înveşnicirii prin răbdare. „În Albania am fost ultima
oară acum cinci ani, când mi-a murit mama, - mărturiseşte. Mama m-a
onorat: s-a hotărât să moară cu doisprezece zile înainte ca permisul meu de
şedere să expire. Astfel am reuşit s-o văd în ultimele clipe, iar ea n-a putut
să mă vadă, deşi şi-a dat duhul în braţele mele. Vlora mi s-a părut un adevărat
haos. Chiar şi marea fusese împărţită în parcele. Toţi prietenii mei
intelectuali plecaseră, unii în exil, ca mine, alţii spre capitală. Vlora se
repopulase. Peste tot mă întrebau pe mine băştinaşul: de unde eşti, bătrâne.
M-am simţit mai exilat decât aici”[44].
Am tot sperat că vom
putea bea într-o zi o cafea la Atena, la Bucureşti, la Tirana sau oriunde
altundeva. Este o cafea specială, o cafea despre care, datorită vitezei cu care
se spulberă anii, nimeni nu poate fi sigur că nu s-a prefăcut în altceva. Poate
este deja cerneală, una din acele cerneli care seamănă mult cu cafeaua neagră,
dar şi cu lichidul ce se scurge din cărbuni. Iată cum a început să curgă
cerneala de scris prin venele lui Meçaj, acum o jumătate de veac în urmă: „Trebuie
să fi fost în clasa a doua. Şcoala noastră nr. 2 se afla în cartierul Muradie,
lângă o moschee roşie. În jurul şcolii erau casele deja confiscate ale unor
bogătaşi şi negustori. Prăvăliile lor fuseseră jefuite. Nu ştiam ce mai
rămăsese înăuntru. Într-o zi, directorul şcolii mă scoate din clasă, împreună
cu alţi doi elevi, ne duce la o căruţă trasă de doi cai şi ne ordonă să ajutăm
căruţaşul. Acesta ne bagă într-una din fostele prăvălii. Era plină cu cărţi.
Cărţi de la duşumea până la tavan. Era o adevărată hală. Ne ordonă să umplem
căruţa cu acele cărţi. Ţin minte că unele volume erau atât de grele, încât abia
reuşeam doi inşi să cărăm unul. Pe urmă, ne-am suit în căruţă şi ne-am distrat
până la pista vechiului aeroport. Acolo am descărcat cărţile, căruţaşul le-a
stropit cu benzină şi ne-am încălzit în flăcările cărţilor. Ce frumos ardeau
cărţile, fără să se plângă, fără a scârţăi. Am făcut treaba asta de mai multe
ori, timp de câteva zile. Tata mi-a găsit praf de cărbune pe haină şi m-a
întrebat unde mă înnegrisem. I-am povestit. M-a întrebat de coperţile cărţilor
şi, când i-am povestit de un bărbat cu o pălărie stranie, a strigat: Prostule,
l-ai ars pe Bonaparte! M-am speriat şi i-am spus: Pe Bonaparte l-a ars
căruţaşul, noi doar ne-am încălzit şi ne-am distrat în căruţă. Din acea zi,
n-am mai participat la arderea cărţilor. Mai târziu, de ziua mea, tata mi-a
adus trei volume ale lui Gorki şi m-a sfătuit să le citesc. Trebuie să te
achiţi faţă de cărţi, altfel toată viaţa te va urmări blestemul lor! Am început
să citesc aproape înfometat, mergeam la bibliotecă, împrumutam cărţi de la
oameni înţelepţi. Nu alegeam nimic, important era să aibă litere şi să fie
considerate cărţi. Pe atunci am început să scriu primele versuri, poate simţind
că trebuie să achit datoria cărţilor arse în pista vechiului aeroport. Se pare
că m-a prins blestemul lor, am devenit scriitor”.
Dar câţi indivizi
n-au ars mii de cărţi, nereuşind să devină mai mult decât nişte criminali, şi
ce cărţi ar fi trebuit arse, ca să poţi deveni un scriitor ca Hiqmet Meçaj?
E absurd să foloseşti
pluralul academic pentru a descrie o insomnie. Uneori, ea poate fi mai
personală decât moartea sau chiar decât exilul. Opt scriitori de expresie
albaneză, înălţaţi şi chinuiţi de Frumuseţe, îşi deschid în limba română
pergamentele în care au stat învelite şi scrise fragmente din marea lor
insomnie.
Orice asemenea
apariţie într-o altă limbă, este un fel de eliberare. Datorită misticii şi
puterii primordiale ale limbii albaneze, „trecerea” textelur de mai sus din
muţenia limbilor de prea strânsă circulaţie la o limbă de origine latină n-a
fost deloc uşoară. Ea a devenit o realitate însă, graţie unei munci uriaşe,
plină de dragoste şi dăruire, depusă de tatăl meu Kopi Kyçyku.
Acest prim
volum întruneşte câteva dintre perlele prozei de limbă albaneză.
Autorii sunt clasici,
unii consideraţi chiar întemeietori ai prozei şi poeziei albaneze
moderne. Lasgush Poradeci şi Mitrush Kuteli au studiat şi s-au format în
România anilor '20-'30 ai secolului trecut.
Aidoma unui mozaic
alcătuit de oameni diferiţi – cu toţii harici – în vremuri diferite, acest
volum îi oferă cititorului o imagine întru totul inedită nu doar a lumii
albaneze, ci şi a lumii balcanice de ieri, de azi şi de mâine, dar
oglindeşte şi întâlnirile ciclice, însoţite de traume şi înălţări, ale acestor
două (sau mai multe) lumi.
Desigur, Frumuseţea
revelată de prozatorii albanezi nu va ucide pe nimeni, ci doar va răni un pic.
Poate doar ca să înţelegem că, de câteori trăim sub Frumuseţe, nu toate rănesc
şi ultima ucide, ci invers.
Bucureşti, vară 2005
[6] Unul dintre nenumăratele calificative primite
de către Faik Konica. "C'est l'Albanais le plus érudit de l'Europe / Il
t'admire toujours celui-là qui lit / O Pyrrhus Bardyli" (Rânduri
dedicate lui Faik Konitza de G. Apollinaire, scrise pe coperta cărţii Essai
sur les langues naturelles et les langues artificielles -
capodopera filologică a lui Konitza. Caiet pentru Konitza, Tirana,
1995).
[7] Om de stat albanez care a izbutit să creeze
un mic paşalâc independent, la Ioanina, unde a domnit fără a-i păsa de ordinele
Porţii Sublime, până la decapitarea sa în anul 1821. Diplomat înnăscut, denumit
şi „Napoleonul mohamedan”, Ali Paşa Tepelena a avut relaţii de prietenie cu
multe personalităţi ale vremii, printre care şi Lordul Byron.
[10] Apollinaire spune şi o povestioară legată de
viaţa lui Konitza la Bruxelles. Un miliţian îl opreşte într-o noapte pe Konitza
şi îl interoghează: Naţionalitatea? Sunt din Albania, răspunde Konitza. Unde locuiţi? Pe Strada „Albania”. Unde lucraţi?
Conduc „Albania”. Miliţianul a trebuit să-l conducă la secţie, convins
fiind că celălalt îşi bate joc de el. Scârbit, Faik Bey Konitza a plecat spre
Londra.
[26] Mai multe poeme ale lui Naim Frashëri –
considerat de câţiva critici literari iranieni drept ultimul mare poet
care a scris în persană – sunt concepute după mistica şi filosofia
bektaşiilor, reprezentanţii acestei foarte interesante ramuri a Islamismului.
Începând din anul 1926, Sediul Mondial al lor a fost mutat din Turcia, în
Albania. Printre personalităţile bektaşiilor, un loc aparte ocupă Baba Rexheb,
spirit universal, care a trăit în SUA şi a ţinut vie flacăra credinţei pe toată
perioada terorii hogeaiste.