Filocalia
1.
Acum aproape patru decenii, când tocmai învăţasem să citesc, într-unul dintre cele mai frumoase şi necunoscute orăşele ale Europei, am întâlnit pentru prima oară un vers, neştiind că se numeşte lozincă: „Economisire, economisire, economisire, în orice şi-n continuare”. Bucuria că deja pot citi fluid, mă înfiora în aşa fel, încât citeam cu aceeaşi bucurie şi binecuvântările, şi blestemele. Absorbită neatent printre alte convulsii ale absurdităţii umane, lozinca părea chiar blândă, deoarece lumea suferea enorm, în tăcere – altfel îi tăiau limba şi uneori chiar capul – de parcă ar îndemna la o economisire a suferinţei, nu a puţinului din care trăiam. Citeam lozinca aproape zilnic, de obicei după masă, când mă duceam să contemplu chipurile de o sobrietate aproape budistă ale frizerilor. Numărul urâţilor era mic în oraş, dar numărul neciopliţilor de voie şi nevoie creştea zilnic. Orăşenii, în frunte cu frizerii, îi tratau cu profundă compătimire pe urâţi, considerând probabil că şi pe ei se făcuse economi(sir)e (de frumuseţe), dar şi pe neciopliţi, până când nu i-au mai putut deosebi.
Întinsă pe vreo treizeci de metri linear, într-un roşu ce nu putea fi decât al zgârceniei (la sânge), cu literele cât un omuleţ (poate economisit şi el) exact deasupra frizeriei, coafurii şi magazinului de pantofi pentru copii, pe un alb cenuşiu (de porumbel încă nespălat, al păcii mondiale), lozinca mi s-a tradus într-o metaforă amuzantă doar în anii liceului. Partidul spunea, poporul executa, economisind păr bărbătesc şi femeiesc, dar şi tălpi de pantofi. Căci părul, cum zicea poporul, nu cere mult de mâncare şi continuă să crească şi-n groapă, chiar gratis, oferindu-le poeţilor realismului socialist o frumoasă dovadă a veşniciei omului nou. Anii au trecut şi frânturi ale lozincii au fost acoperite, în rate, de cuvinte gen „Farmacie”, „Alimentară”, „Second Hand”, ”Banca…”, „Plăcintă şi iaurt”, „Cafe bar…”, dar şi în strigăte relaxante, precum: „Jos..., sus..., trăiască..., mu…, fu…, …vă-n c…, N” iniţiale în majuscule, de obicei fără puncte, ş.a.m.d. Frizerii au îmbătrânit, cu aceleaşi gesturi de mânuire a măturii ce aduna păr, scârbiţi de insistenţa cu care stau pe scaunul lor oamenii urâţi din naştere; femeile frumoase s-au mutat aleatoriu în cărţi, şi neschimbată a rămas doar frumuseţea oraşului, cea care pe vremea economisirii în orice şi neîntrerupt putea produce un şoc al fanteziei. Că ce puteai economisi în atâta frumuseţe, ce rost avea să economiseşti, orice, oricând, pe oricine, înconjurat de atâta frumuseţe, umilit de neputinţa de a o cuprinde, poseda, gusta?! În deplină, dacă nu chiar arogantă explozie de frumuseţe şi cruntă sărăcire, oraşul găzduia în fiecare vară şi iarnă cupluri tinere ce-şi petreceau acolo luna de miere, împingând totul dincolo de literatură, în hăurile indescriptibilului. Nimeni n-a aflat ce s-a economisit, până a năvălit Tranziţia. Atunci ne-am dat seama că, economisind pentru a deveni din ce în ce mai egali, cum ne convingeau alte lozinci şi versuri – de parcă egalitatea ar fi raiul pe pământ – ne-am trezit cât se poate de inegali, într-un iad ce părea a fi libertate mult visată.