Vremea locțiitorilor

Editura Humanitas, 2003
- Despre spiritualitatea albaneză 
și nu numai

Ardian-Christian Kuciuk are două patrii literare, glorificate de el în ceea ce scrie.
Pentru Albania simte responsabilitatea pe care o ai genetic față de locul nașterii si al primelor cuvinte.

România este o opțiune spirituală pe care nu ar schimba-o cu nimic altceva.
Venit dintr-un tărâm oglindit în miticul Ohrid, și dintr-o mutilantă si sălbatică represiune ideologică, istoria prozei lui este, de fapt, triumful unui talent uriaș.
La treizeci și trei de ani abia împliniți, este conștient că Dumnezeu nu ține decât cu “cei care merg până la capăt”.
Bine ai venit în literatura română, Ardian-Christian Kuciuk!
Aceste pagini s-au născut în urma unor lungi dialoguri la Bistroul “Mofturi”.
De ce “spiritualitatea albaneză”? Din mai multe motive.
Pentru că am avut interlocutor un scriitor de excepție.
Pentru că Albania cea de numai 29.000 de Km2 a dat lumii valori incontestabile.
Pentru că cincizeci de ani nu s-a știut aproape nimic despre ea, deși era pe harta Europei și a Balcanilor.
Pentru că nu s-a lăsat îngenunchiată și a luptat să supraviețuiască spiritual.
Pentru că, oricum, istoria adevărată, chinuitor de adevărată, nu poate fi mistificată de spiritele alese.
Iolanda Malamen

Bistroul "Mofturi", de pe strada Popasului. Ora unsprezece dimineața. Ardian-Christian Kuciuk vine cu o punctualitate de ceasornic la întâlnireas fixată. Îi dau întrebările pentru interviul din "Ziua Literară", dar continuăm să vorbim despre Albania, despre literatură, despre condiția intelectualilor în comunism.
Îmi dau seama că am provocat nașterea unei cărți.
Ardian este de acord. Acest extraordinar prozator, a cărui memorie spirituală este un "jurământ de credință", vrea să pornim într-o (re)cunoaștere, forțând timpul.
Ce mai poate fi spus după treisprezece ani de bulversantă și chinuitoare tranziție? Mai interesează pe cineva monstruozitatea, absurdul, infernul unei lumi care se credea nemuritoare? Mai vrea cineva să afle lucruri de neconceput, într-o Europă a valorilor spirituale?
Răspunsul îl dăm prin chiar scrierea acestei cărți.
Octombrie 2002

*

Peste numai trei zile, în aceeași ambianță de (neostentativă) reflecție culturală, într-o calmă tăcere a meselor de bistro, înviorați de lumina dimineții care dă culoarea mierii ferestrelor, începem fără o ordine strict riguroasă lucrul la cartea despre spiritulaitatea albaneză. Accept instantaneu titlul lui Ardian-Christian Kuciuk: "Vremea locțiitorilor". Timp de patru ore, în bistro se aude numai zgomotul mașinii de scris întrerupt din când în când de vocile noastre. Un monolog "tăiat" din când în când de întrebările mele. Ardian este fără îndoială un uimitor om de dialog.
Clopoțelul de la ușă anunță intrarea primilor clienți, semn că... rămâne pe mâine dimineață.

Iolanda Malamen: Albania a fost, fără îndoială, cea mai izolată țară din Europa, timp de aproape o jumătate de veac... Foarte puțină lume putea ști ce se întâmpla între zidurile de fier ale acestei cetăți comuniste pe care regimul de la Tirana o considera invincibilă.

Ardian-Christian Kuciuk: Din nefericire, acea jumătate de veac pare a nu se fi încheiat, și poate doar aceast adevăr mă îndreptățește să spun ce cred despre perioada respectivă. Nu tind s-o mitizez sau s-o condamn. Este doar una din segmentele istoriei albaneze și, pentru încă mulți ani, va fi un fenomen prea recent. Dar zilele prea grele de atunci, cu mijlocirea timpului și a unei alchimii bizare ce amestecă doruri cu dureri, reușite cu eșecuri, ajung să funcționeze ca un șir de mine îngropate care explodează tocmai când te aștepți mai puțin. Trebuie să facem o deosebire clară între izolarea impusă de regimul comunist, între 1945-1990, și acea firească izolare, parțială, prin care orice popor își păzește imunitatea spirituală și nu se lasă asimilat de globalizare. Se poate spune că albanezii au trăit o izolare la pătrat. În cazul Albaniei, foarte rar esența celor două izolări a coinscis, iar aceste coincidențe au fost abil folosite de comuniști pentru a-i altoi regimului, în mod întru totul artificial, o longevitate imposibilă. De altfel, în acea jumătate de veac, fiecare albanez - deși condamnat la viață colectivă, adversă oricărei încercări de a contura o identitate bine definită, originală - a perceput altfel decât ceilalți izolarea, și fiecare are dreptul, uneori chiar datoria, să mărturisească. Istoria seamănă cu o imensă oglindă spartă. Ai impresia că toate bucățelele te-ar înfățișa la fel, dar nu te gândești că fondul din spatele tău se schimbă de câte ori schimbi ciobul la care te privești. După 12 ani de la deschiderea granițelor impuse, lucrurile par doar puțin mai limpezi. Și consider că acest dialog se datorează în exclusivitate izolării țării mele de baștină, curiozității celor ce nu o cunosc destul de bine, a celor ce nu vor s-o cunoască așa cum este, și, mai ales ținerii lumii albaneze într-o altă izolare, cu mult mai nefastă, aceea a prejudecăților.


I. M.: Da, care este mult mai gravă.

A.-Ch. K.: Evenimentele istorice, cum sunt ele comentate și apreciate în general, mai ales cu neschimbatul limbaj de (alt) lemn, nu ne pot spune aproape nimic, dacă nu conțin acel procent - esențial pentru mine - de metaforă fecundă. Dacă nu privești lumea albaneză cu și prin ochii metaforei, riști să cunoști o țară ce nu are nici o legătură cu realitatea. Mai ales cu această realitate învinsă și deja chiar condusă de irațional. Mulți străini au cunoscut astfel de țări, ocolind cu un pragmatism extrem, uneori nevinovat, Metafora.

I. M.: Metaforă care izola?

A.-Ch. K.: Metafora care nu poate fi izolată. Albania a avut parte de un chinuitor lanț al izolărilor. Puterea comunistă s-a izolat de popor, țara s-a izolat de restul lumii. Oamenii s-au izolat unii de ceilalți. Văzute de afară, fragmentele acestei vedenii alcătuiesc un lagăr invizibil de prejudecăți și îi dau frâu liber imaginației instinctive: omul e înclinat să adune într-un spațiu în care stau izolați niște necunoscuți cam tot ceea ce ar fi fost ispitit să facă el în condițiile respective sau ceea ce nu poate face în libertate… Noi ne născusem înăuntrul acelei izolări și astfel ispita de a vedea ce există afară, în lipsa unui spațiu comparativ, era mai mică. Nu știam cum e să nu fii izolat sau să fii mai puțin izolat. Dar știam cum poți fi mai izolat decât atât. Lozincile alese pentru îndobitocire și pentru a ne steriliza luciditatea, sunau ciudat: “În gura lupului, dansăm”, “Suntem felinarul luminos al proletariatului mondial”, “Ce vrea poporul, face Partidul; ce zice Partidul, face poporul”, “Clădim comunismul cu forțele proprii”, “Vom mânca și iarbă, dar principiile nu le trădăm”. Aș vrea să mai adaug ceva. O astfel de izolare, nu se poate înfăptui doar din interiorul unei țări. Or cei care au ajutat la izolarea albanezilor, știau bine pe cine vor să izoleze. E un motiv de mândrie pentru noi, căci nimeni nu izolează ființe lipsite de valoare. Nimeni nu izolează ființe “nepericuloase”. E un fel de pleonasm să vorbești despre imensele energii ale ființei albaneze.

I. M.: S-a vrut scoaterea din istorie.

A.-Ch. K.: Mai ales în condițiile în care s-a vrut “izgonirea” noastră din istorie…

I. M.: În ce conjunctură s-a produs debutul tău literar? Care erau condițiile socio-economico-culturale în acel an 1986?

A.-Ch. K.: Cu un an în urmă, pe neașteptate murise dictatorul Enver Hodja[1]. În frunte cu el, majoritatea albanezilor se convinsese că el a devenit nemuritor chiar și fizic. Pe urmă, s-a aflat că-și dăduse duhul în chinuri cumplite, aproape la fel ca mulții dintre foștii săi tovarăși, pe care îi distrusese de-a lungul acelor 41 de ani de putere. La una din ultimele sale zile de naștere, chiar promisese că va trăi peste o sută de ani. Iar repetarea în neștire a epitetelor “nemuritor” și “legendar” după fiecare pronunțare a numelui său, se străduiau instinctiv să ne clarifice dimensiunea cât se poate de terestră a dictatorului. }in minte foarte clar funeraliile nepermis de fastoase.

I. M.: Peste tot în lagărul comunist înmormântările conducătorilor au fost fastoase.

A.-Ch. K.: Aveai impresia că însăși Moartea era emoționată și că abia așteptase să debuteze cu o asemenea înmormântare. Unii atei deja formați, inclusiv scriitori de renume, țineau cuvântări lacrimogene și scriau poeme ca și cum ar fi murit bunul Dumnezeu, iar toți comisarii încercau să ne convingă că națiunea rămăsese văduvă. Eram la liceu și profesorii ne-au adunat în clase; jurai că va urma dezbrăcarea și moartea în camerele de gazare. Ne-au anunțat că gloriosul conducător nu mai era printre noi, dar noi, precum ordonase proaspăta văduvă a lui, trebuia să transformăm durerea în forță. Devenisem deja o generație a continuității – așa am și fost botezați. Ne-au pus să scriem câteva pagini despre dispariția lui, cu un optimism zdrobitor, iar cele mai frumoase compuneri au fost premiate și citite în fața școlilor, a liceelor, a universităților din țară. Străzile erau pline de soldați, securiști și milițieni; se plângea în hohote, sincer, frenetic, ca într-un coșmar cel puțin biblic. Nu puteai ghici dacă din sufletele oamenilor se dezrădăcina o lungă halucinație sau, în acele clipe, se înrădăcina alta. Din 1967, practicarea religiei fusese interzisă prin lege și nimeni nu avea voie să creadă în Dumnezeu și nici în existența lumii celeilalte. Astfel nemurirea dictatorului rămânea exclusiv în mila memoriei noastre. Știa el cum se poate face abuz de ea. Fastul funeraliilor lui Hodja, durerea care atingea în același timp ridicolul, ipocrizia primordială și incredibilul, aidoma acelor nunți care, prin lux de parveniți și cheltuieli exorbitante, absorb tot norocul viitor al cuplului, izbutise să ne elibereze oarecum de durerea ancestrală față de moartea unui conducător, mai ales că umbra lui a rămas vie până în ziua de azi. Tocmai în iarna anului 1985, eu scrisesem povestirea cu care am debutat la revista “Vocea tineretului” în luna mai 1986. Era vorba despre întâlnirea unui foarte bătrân poet al iubirii, lăsat în uitare, considerat chiar mort, cu un poet tânăr. Personajul principal, de fapt, era ceasul de perete. În turnul poetului bătrân, se face tainic un schimb de cod, iar bătrânul nu era nimeni altul decât legendarul Lasgush Poradeci[2], cel mai mare liric albanez din toate timpurile. Trezind invidii vecine cu patologicul, condamnat la tăcere, încă din anii ’50, Poradeci era cel mai viu dintre morți și cel mai mort dintre vii. Am așteptat câteva luni până ce nuvela a apărut. Ca s-o “treacă” de cenzură, îmi adăugaseră la sfârșit o frază-clișeu care mă revoltă la fel și acum, dar nu aveam ce face. Câțiva dintre profesorii din liceu, după ce m-au sfătuit ca în viitor să scriu mai despre vârsta mea, au pus unele dintre colege să citească povestirea în fața clasei, iar eu palpitam între primele amăgiri ale gloriei și spaimele unui nevinovat trimis în fața plutonului de execuție. În acel an 1986, Albania era vlăguită de sărăcie și demagogie, dar noi încă ne hrăneam cu liniștea de a fi aproape egali în sărăcie.

I. M.: Să vorbim puțin despre familia ta și originile ei…

A.-Ch. K.: Provin dintr-o foarte veche familie albaneză din Sudul Albaniei. Imperiul Otoman ne-a schimbat numele deoarece unul din strămoșii nostri, Stefan, nu putea fi înlocuit, pare-se, la conducerea administrativă a zonei unde trăiam și nu acceptase să se convertească la islamism. Convertirea a fost ca un fel de revoluție. În scurt timp, sistemul valorilor s-a răsturnat, identitatea multor familii a fost schimbată, unii s-au îmbogățit rapid, alții s-au sărăcit sau au rămas la limita supraviețuirii. Familia mea - destul de numeroasă, de altfel - a acceptat să plătească toate taxele impuse de Imperiul Otoman pentru a-și putea păstra religia inițială. Stefan Kyçyku era pe atunci un fel de guvernator al zonei. Purta în mână myhyr-ul, inelul-sigiliu al imperiului. Când a observat că o parte a noilor îmbogățiți se înghesuiau să facă legea, se spune că și-a scos sigiliul din mână și l-a lăsat să atârne deasupra poartei, de un cui. Chestiunea aceasta s-a aflat și Poarta Sublimă a trimis o delegație de inspectori, cu ordinul să-l pedepsească aspru pe ghiaurul nerecunoscător. Ajunsă la Pogradec, delegația s-a adunat în casa noastră și Stefan Kyçyku a dat un răspuns destul de simplu. “Dacă eu sunt pus aici legiuitor, iar alții fac legea, nu contează unde stă sigiliul. Iar dacă vreți să mai port sigiliul, mă lăsați și să fac legea cum știu. Și cum trebuie”. Sigiliul s-a întors pe mâna lui și toată tensiunea s-a încheiat cu acceptarea acestui nume care se citește la fel de la dreapta la stânga și invers. Kyçyk, în limba turcă, înseamnă “mic de statură”. De o abilitate admirabilă, funcționarii Imperiului Otoman găsiseră multe forme prin care izbuteau să beneficieze de darurile oamenilor de altă confesiune. Am avut parte de doi bunici extraordinari, povestitori înăscuți. De la tatăl meu, Kopi Kyçyku, am moștenit nu doar cultul onestității și al disciplinei în muncă, ci și dragostea față de cultura românească, iar de la mama, Martha, am învățat să trăiesc prin intuiție, fără a-i cere acestei vieți nimic decât pe măsura sacrificiilor depuse. Pe undeva, originile mele oglindesc viața tumultoasă și uneori prea intensă a Balcanilor. Un străbunic al mamei mele, după ce trăise o vreme în Ardeal, a ajuns misionar creștin într-un sat de aromâni aflat lângă orașul meu natal. El și cu fratele lui s-au căsătorit cu două fete care fuseseră învățătoare în }ara Sfântă. Bunicul tatălui meu, Leon Kristo Ilo, lucrase timp de 26 de ani la Istanbul, unde avusese un hotel și câteva restaurante în cartierele evreiești și grecești. Am avut norocul să-l cunosc și să stau de vorbă cu el; a trăit 97 de ani. Celălalt bunic al lui tata, Aleksandër Kyçyku, a fost administrator la Centrala Căilor Ferate din Cleveland Ohio și a decedat în 1958 la Wellington. Emigrase din 1921, lăsându-le copiilor și soției un han celebru, pomenit cu venerație de călătorii englezi și francezi în jurnalele lor, dar și alte bunuri, și nu s-a mai întors. Înfricoșător de deștept, cu o sensibilitatea fără leac, solitar, combinație aproape autodestructivă a spiritului poetic cu cel al negustorului, a rămas, cu siguranță, cel mai tragic bărbat al neamului meu. Într-un fel, necazurile urmașilor, raportate la chinurile prin care a trecut el, au părut întotdeauna mărunte. Chiar și prin tragismul lui ne-a ajutat, chiar după ce a murit. A trimis ani de-a rândul ajutoare, bani, haine, alimente, cărți editate de albanezii din America, dar nu s-a mai întors. A condus soarta celor de acasă prin scrisori. Avea un cult față de lucrurile scrise. Păstrez câteva din acele scrisori. O caligrafie uluitoare și o albaneză extrem de evoluată, cu neologisme încântătoare și cu mult umor. Vieții și chinurilor sale le-am dedicat eu cartea “Un trib glorios și muribund” - și mărturisesc pentru prima oară că, după apariția cărții, întunericul memoriei și al subconștientului s-au subțiat într-o măsură tulburătoare. Reformele comuniste din anii ’40 ai secolului trecut ne-au “ușurat” de toate bogățiile și se pare că băieții familiilor noastre din acea generație au fost sfătuiți să nu se încurce în nici un caz cu politica și să aleagă profesii cât mai simple, cât mai bine ocrotite de anonimat, ca să nu pierdem și vieți omenești odată cu pământurile. De aceea, bunicul meu, Llazar Kyçyku a devenit meșter tâmplar. Deoarece m-au crescut părinții mamei, mă duceam la el mai rar, ca să-mi iau porția de groază, cum s-ar zice, căci poveștile pe care mi le spunea și care nu se găseau în nici o carte de basme, erau demne de condeiul unui Dostoievskii sau al unui Kafka. Avea un dar aparte de a transmite gustul relativității lucrurilor și a dimensiunilor timpului. La un moment dat, mi-a spus: “Și acolo trăia o femeie bătrână cu patru țâțe: două le avea în față, iar alte două în spate, de câteori pe primele două le arunca pe spate…”. Cred că acele patru țâțe mi-au turnat în sânge vraja povestirii. Și-a schimbat viața - eufemism albanez pentru “a murit” - la 15 iunie 1989, în împrejurări neelucidate. Avea pietre la rinichi și a fost operat cu un aparat sofisticat, proaspăt venit din străinătate. Operația a reușit, dar infermierele l-au lăsat dezvelit, aproape gol, într-un colț. Era un frig cumplit la Tirana, și a înghețat. Devenisem foarte apropiați în ultimii doi ani ai vieții sale. Presimțea că va pleca în altă lume…

I. M.: Și a găsit în tine un excelent ascultător.

A.-Ch. K.: Dar era un adevărat purgatoriu poetic să-i faci față vocabularului său atât de pitoresc, plin de umbre și lumini sfâșietoare ce adunau fie și la un singur paragraf, precum un magnet sferic, tot soiul de elemente oculte, folclorice, publicistice, mitologice, onirice, dar niciodată triviale. Uneori credeam că-mi vorbește în ebraică sau în sanscrită. Pot spune cu toată răspunderea că, în acele nopți albe - dormeam în camera mea și fumam de ne sângerau gingiile - nu mai povestea, ci se întâmpla. Am avut norocul să primesc ca într-un soi de vedenie nostradamică tot trecutul și fragmente din viitorul sufletului nostru, având în fiecare clipă impresia că nu el, ci eu urma să mor. Dar a murit el, iar eu m-am dus în exil. Pe lângă cutia lui de tutun, pe care o țin în loc de cinste, chiar în biblioteca mea, printre cărți (este una dintre cărțile mele cvasi-sfinte), mi-a mai rămas o cutiuță de chibrituri pe care făcuse cu creionul o simplă socoteală: 100 - 76 = 24. Rămas orfan de mic, mai târziu: văduv cu cinci copii de crescut, chinuit de spondilioză, greu de egalat în singurătate, în onestitate și în devotamentul părintesc, Llazar Kyçyku visase copilărește să trăiască un veac. Îi mai rămăseseră 24 de ani. O poftă de viață de 24 de carate.

I. M.: Revenind la scrisul tău? Nuvela de debut, era printre primele tale încercări literare?

A.-Ch. K.: Nu se poate spune că scriam de un timp anume. Sunt adeptul predestinării, mai ales în artă, dar nu vedeam nimic deosebit în faptul că știam să scriu fără greșeli încă de la vârsta de aproape 4 ani. Într-una din acele sublime adunări de familie din copilărie, o rudă m-a tachinat, m-a ambiționat mai în glumă, și eu am scris un nume albanez destul de complicat pe un fel de covor de perete, tapitá se numește. Am suferit enorm când m-au dus la grădiniță. Clădirea fusese închisoarea vechiului oraș și cred că nu doar forma camerelor, a coridoarelor, a scărilor și a ferestrelor cu grilaj păstrau energii - poate rugăciuni, înjurături, blesteme, exaltări - ale celor care suferiseră acolo. Grădinița a fost primul meu contact cu viața în colectivitate, cu așa numita conviețuire obligatorie. Poate de atunci, singurătatea mea a încetat să mai fie har, s-a preschimbat în dar, și pe acesta trebuia să-l ocrotesc cu orice preț. Sau invers. Plângeam fără întrerupere și, la un moment dat, una din educatoare s-a apucat să mă bată. M-a bătut sistematic, cu un elan suspect, de parcă aș fi fost nenorocul ei sau al întregii națiuni. S-a oprit după circa două săptămâni. Miza pe faptul că eu eram atât de orgolios, încât nici astăzi nu le-am spus părinților. Într-o pauză a bătăilor, plin de ură, am evadat din grădiniță. M-au căutat peste tot, înspăimântați. Am fost găsit după câteva ore pe marginea lacului, mă jucam cu nisipul. A urmat o pedeapsă ca în filme. M-au încarcerat într-una din fostele celule subterane. Femeile acelea aproape ireale stăteau afară, dincolo de grilaj, rumegau plăcinte cu spanac și se uitau cum împrăștiam cu șuturile șobolanii solizi care erau mai degrabă niște pisici denaturate. Misiunea acelor femei era să te învețe cum să-ți iubești mama. Nu intrasem încă la școala primară, când am scris două povestiri scurte, de câte o pagină jumătate fiecare. Întâmplările mi le încredințase tatăl mamei mele, Vangjel Koci, meșter tâmplar și el, o întruchipare a blândeții, om care avusese în tinerețe o voce angelică. Pierderea dramatică a vocii, parcă i-a fost răsplătită cu creșterea talentului de povestitor. Știa să povestească orice, perfect împărtășit întru lucrurile și ființele despre care vorbea. Aveai impresie că însăși întâmplările vorbeau. Cele dintâi povestiri ale mele au fost deci, simple memorizări în scris ale celor povestite de el. Descriam modul cum cei de la putere au izbutit să scoată aurul orășenilor mai înstăriți și să-l naționalizeze. Toți negustorii și oamenii despre care se credea că au galbeni, au fost sechestrați, ținuți timp de două zile și două nopți la răcoare, tocmai la una din celulele subterane ale grădiniței mele(!), pe urmă au fost siliți să doneze aurul viitorului ce se visa glorios, al patriei. La prima povestire, aurul era donat puterii de dreapta; la a doua - celei de stânga. Cine a refuzat să doneze din prima aurul câștigat cu muncă cinstită, s-a conformat mai târziu, după torturi inimaginabile, cu ouă fierte, fierbinți, băgate la subțiori, și cu bătăi sălbatice. Am aflat că și cei de dreapta, și cei de stânga, foloseau un bici deosebit de periculos, confecționat din piei de șarpe. Carnea șarpelui era scuturată afară, iar pieile erau umplute cu pietricele și cu nisip ud. Unul dintre cei încercați, a și murit în timpul torturilor. Nu se știe dacă a devenit martir al dreptei sau al stângii. Viitorul aurului adunat atunci, ca și viitorul patriei noastre, încă nu se știe. Se știe doar cam cât era, și era mult. Bunicul a păstrat acele povestiri într-o valiză de lemn până când a murit, în iunie 1981. Nu le-am mai găsit. Erau, se pare, cele dintâi încercări ale unui scriitor apolitic sau chiar suprapolitic…

I. M.: Care erau posibilitățile unui tânăr ca să publice în editurile albaneze? Cum decurgeau lucrurile de la predarea unui manuscris, până la apariția cărții?

A.-Ch. K.: Într-un interviu celebru, Hemingway îi sfătuiește pe tinerii scriitori ca, înainte de a intra în lumea literară, să se spânzure. Dar puțini știu să se spânzure. Nu e ușor să te spânzuri. Editurile albaneze din acea vreme erau toate de stat. Ca la orice ierarhie literară sprijinită și condusă de politic, locurile scriitorilor erau mai de mult ocupate și menținute cu o încăpățânare ce poate complexa imaginația. Pentru a nu-și elibera fotoliile…

I. M.: Care deseori erau ocupate pe viață…

A.-Ch. K.: … o bună parte a scriitorilor comuniști erau în stare să facă lucruri ce par incredibile, într-atât de departe sunt de artă. Nu cred că s-ar fi luptat mai crâncen dacă ar fi fost vorba de niște locuri de veci. Este explicabil. Corifeii realismului socialist, fii demni ai epocii (lor), își vânduseră sufletul internaționalismului proletar, și un loc căpătat cu un astfel de preț nu se predă nici cu prețul vieții. Mai ales că majoritatea lor trăiau, cum se zice, doar o singură dată. Ca peste tot, lucrurile se rezolvau în spiritul clanurilor, a pilelor. Nu am izbutit să public decât trei nuvele scurte până în 1990. Mi-am depus prima culegere de proze în 1988, la Editura “Naim Frashëri”. Am și astăzi coperta volumului. Se intitula - într-o română aproximativă - “Vechile găuri de chei” și conținea patru romane: “Neamul Morti”, “Taurul negru”, “Triumful lui Proteu”, “Zile de sticlă”. Nimic nu putea să vadă lumina tiparului, dacă nu primea viza celor doi recenzori aleși de editură. Era vama cea mai de jos a cenzurii. Inițial, manuscrisul meu s-a bucurat de un noroc neașteptat. Amândoi recenzorii, unul poet și altul critic literar de renume, au scris două recenzii extraordinar de elogioase. Unul din ei, după ce a citit romanele, n-a mai putut suporta presiunea inovațiilor și a început să vorbească despre ele prin cafenelele din Tirana, a insistat să mă cunoască, nu i-a venit să creadă că tocmai eu, tinerelul ăsta, sunt autorul. Aveam o alură de playboy sărăcit și ei credeau că, imediat după succes, voi fi devorat de nimfomane. Romanele erau destul de îndrăznețe, chiar și din punct de vedere stilistic. Eram mândru și tare curios să văd cum trecuseră peste “Neamul Morti” care reprezenta în chip alegoric (auto)izolarea Albaniei și chiar a speciei umane. În roman se găseau și câteva scene până atunci tabu pentru noi: una cu lesbiene, un ritual al dragostei pe bani, căderea marelui ceas de perete la budă, folosirea zilnică a hașișului pentru a înfrunta timpul izolării... Soluția recenzorilor a fost destul de ingenioasă; numai o cenzură absurdă este în stare să o ofere. Precum membrii familiei Morti aveau s-o pățească toți trădătorii neamului nostru milenar! Când volumul a primit dreptul de a intra la tipografie, eu am început să mă pregătesc pentru pușcărie. Nu exagerez cu nimic. Aceste pregătiri care astăzi par poate ridicole, m-au ajutat enorm. Semănau aproape cu un ritual ezoteric, semiocult; numai astfel puteam micșora sau estompa probabilitatea unui eveniment neplăcut să se întâmple. Îl depășeam din toate punctele de vedere în imaginație, și tot ce putea urma își pierdea puterea de a fi mai mult decât nepericulos, prea prozaic sau ușor suportabil. După o lună de “pușcărie”, directorul editurii a fost schimbat. În locul lui, a fost numit un scriitor al noii generații, tip destul de abil, uns cu majoritatea alifiilor, prozator și poet mediocru. M-a anunțat că volumul îl fermecase și că nu-mi rămânea decât să aștept până ce mi se va aloca hârtia necesară editării. Mi-a propus să revin săptămâna viitoare, ca să-mi semneze hârtia pentru primirea hârtiei. Și m-am dus. M-am dus timp de trei sute de zile, în fiecare dimineață, ca să-mi dea acea semnătură. N-am să uit durerea părinților mei când mă trezeau în zori, ca să mă duc după hârtie. Alții se duceau la cozi de lapte, carne, legume, eu – după hârtie. Mă scufundasem într-un soi de boală. Mă întâlneam cu directorul respectiv, mă întâmpina cu minciuna de rigoare, ne invitam la o cafea, nu aveam timp, îi mulțumeam, plecam. Pe lângă râsul negru care mă sfredelea pe drum, nu uitam să cercetez oarecum detașat, temeinic, cât poate duce imaginația răului. Să-i dea Dumnezeu cât poate duce. Părea inepuizabilă. Cred că doar de vreo zece ori în trei sute de zile a repetat aceleași minciuni. Astfel am ajuns la capătul răbdării și la capătul hârtiei. Mi-a dat semnătura cu doar o săptămână înainte de a se termina hârtia. Știuse. Cu hârtia semnată de el, m-am dus la cel de al doilea director, care l-a înlocuit. Scriitor obișnuit al unei generații mai vechi, acesta m-a primit cu brațele deschise, cu o avalanșă de complimente gratuite, m-a asigurat că, imediat după ce vine hârtia, cartea mea va intra prima la tipografie. Dar a fost schimbat și el după vreo două luni și a venit altul. Scriitor obișnuit de o generație intermediară, înfumurat, genul de savant care-i citează obsesiv pe unii de care n-a auzit nimeni. După ce m-a primit ca pe un vechi amic, mi-a spulberat suspiciunile, oferindu-mi o viziune captivantă asupra tipăritului. Avea să-mi dea copyright-ul. Aveam să fiu primul scriitor albanez cu copyright. Și ăla am fost. De atunci, mi-am dat seama că unul din cele mai grave blesteme ale lumii literare este amăgirea pe care o generație sau o categorie de scriitori i-o aplică celor încă neafirmați. Manuscrisele noastre erau mine de aur pentru ei. Dar degeaba ai de unde fura idei, dacă n-ai cu ce să intri în rezonanță cu ele. Nu poți face - ca să-mi colorez puțin limbajul - urina altuia!
(…)



[1] Enver Hoxha / Se citește: Enver Hodja (1908-1985). Om de stat albanez, fondatorul (1941) și Președintele Partidului Comunist (PCA), mai târziu Partidul Muncii din Albania (PMA) în perioada 1944-1985.
[2] Lasgush Poradeci / Se citește: Lasguș Poradeții / (1899-1987). Poet liric și traducător albanez, autor al volumelor: "Dansul aștrilor" și "Steaua inimii".

Opini/i/e