A Swan perspective

1. Istorie prin absență de imagini



Aceasta este frântura unei povești venite dintr-un spațiu aproape necunoscut, unde umanismul înca nu a fost înlocuit de turism. Se poate numi și un spațiu al frumuseții primordiale, deoarece frumusețea orașului albanez Pogradec – Enkelana pentru romani – aflat la 40°54′N 20°39′E, lângă faimoasa Calea Egnatia a antichității, care lega Roma de Constantinopol – nu are vârstă, nu se supune istoriei și rămâne neschimbată, sau crește, chiar după ce trecerea anilor deteriorează în om privirea de copil.
Acest gen de frumusețe nu doar menține într-un mod tainic prospețimea privirii, ci și împiedică sufletul să participe la profanarea lumii și a vieții.
În anul 1974, bunicul mi-a dăruit un monoclu folosit de tunarii străini care, de-a lungul Primului Război Mondial, se mutau ori în oraș, ori în dealul-cetate numit Kalá, unde acum zac osemintele soldaților a cel puțin trei armate din epoci diferite. Se pare că n-au tras cu tunurile niciodată; poate ceea ce au văzut din monocluri sau cu ochiul liber i-a încremenit. Frumusețea are un mod inaccesibil de a se ocroti. La plecare, soldații le-au făcut cadouri copiilor, dar nu arme, ci stilouri, hârtii nescrise, vederi, adrese, fotografii, tabachere și rar câte un aparat fotografic. Locuitorii acestui oraș mereu par a fi trăit într-un colț invizibil al istoriei, dar niciodată n-au furat lucrurile altora și nici nu și-au trădat țara primindu-i frumos pe străini chiar și când aceștia veneau să distrugă.


2. Lentile și linii


Nu știam că lentilele se confecționau prin topirea cristalelor de nisip, la temperaturi suportabile doar pentru suflet și care, precum în poezie, pot preschimba micile ”nimicuri” în privire. 
Primul lucru pe care l-am făcut după primirea monoclului a fost să-l desfac. Apoi, ca nimic să nu iasă în plus, m-am luptat să le găsesc lentilelor locul inițial, după ce am încercat să văd dacă se topesc sau se transformă în altceva sub flacăra lumânărilor. Nu mai țin minte dacă monoclul era prevăzut să vadă și altceva în afara obiectivelor militare, dar nu mi-a ieșit nicio lentilă în plus. Țin minte că ningea abundent, ca în basme, și că am zărit brusc linia orizontului, între Mali i Thatë1 și Lacul Ohrida, apoi multe cercuri și pătrate de toate mărimile, umplute și golite blând de fulgi de zăpadă, ca într-un ecran rotund de cinema. Linia era ondulată. Pe malul lacului, acolo unde se terminau pietrele și începea nisipul fin și alb aproape ca zăpada – poate bun pentru lentile – stăteau lebedele. Nu plecaseră. Știam că ele plecau anual o vreme din oraș și îmi părea rău că se lipsesc de atâta frumusețe, mai ales iarna. Din acea clipă, nicio altă vietate – și nici koranii2 care trăiau în apele unde se zvonea că zăcea ascuns tezaurul împăratului Iustinian – nu mi s-a părut că trăiește atât de grațios și tăcut între două lumi, între viața de aici și cea de dincolo.


3. Pod-uri


Tot armatele străine construiseră câte un pod de lemn, sau același pod de lemn. Cândva credeam că îl construiseră pentru a ajunge mai în adâncul frumuseții, dar undeva se opriseră, fiindcă o asemenea frumusețe deseori te înfricoșa, te paraliza, te putea convinge fără cuvinte că ești atât de mărunt, neputincios și imperfect, încât să-ți fie dor să dispari fără urmă doar ca să poți deveni parte a acelei frumuseți. Uneori, pe unii, neputința aceasta îi revolta, îi ispitea s-o rănească, și astfel neputința lor se dubla. Ceea ce trezea apoi un dor nespus de lumea care începe unde se termină privirea.


4. Inele

Îi stimam pe cei care mureau înaintea noastră nu fiindcă de obicei erau mai în vârstă, ci fiindcă se dovediseră a fi demni de a afla înaintea altora taina lumii vecine. Mai târziu am văzut și mi s-a povestit despre cei care erau uciși de grăniceri, când se străduiau să treacă granița înotând. La început, acei sărmani mi se păreau lipsiți de simțul realității, căci de ce să evadezi de la atâta frumusețe?! Dar faptul că si lebedele plecau și reveneau, adică renunțau la frumusețe un răstimp, m-a pus pe gânduri. Mai ales când am aflat că pe picioarele lor erau găsite inele din alte țări și zări, cum ar fi Suedia, Germania, Grecia, Italia etc., inele inscripționate în limbi necunoscute în care parcă se făcea doar poezie, n-am mai filozofat pe pielea celor uciși. Au fost cazuri când unii dintre conorășeni au luat inelele lebedelor și le-au pus porumbeilor pe care îi creșteau, sau le-au purtat pe degete în ascuns.


5. Un voal

O dimensiune surprinzătoare a acestei frumuseți: nu făcea să pară mai urâte nici femeile frumoase, nici pe celelalte. Dar nici nu le egala. Un voal format din nenumărate linii incredibil de subțiri și diverse învelea femeile aflate în oraș, mai ales când se lăsa amurgul. Nu se poate spune că mințea, ci că numai scotea din ele, ca o lentilă magică, ce aveau în suflet, pornind de la visele împlinite, nu de la celelalte. Multe cupluri tinere, proaspăt căsătorite, veneau să-și petreacă aici luna de miere. Copiii câtorva generații de părinți, din toată țara, poate și străini, au fost zămisliți la Pogradec. Iar acel voal a rămas în mine de atunci și niciodată n-a fost nevoie să beau mai mult sau să inventez argumente, ca o femeie să fie suficient de frumoasă. 


6. ”Lebăda moare de câteori cântă”3  și viceversa

Când a trebuit să plec din oraș, durerea a fost atât de cumplită și complexă, încât m-am convins că era o modalitate nepământească a frumuseții de a mă ține într-un fel acolo. Atunci am început să înțeleg și de ce lebedele cântă o singură dată. Am auzit o singură dată un asemenea cântec. Și acea "Frumusețea groaznic de dragă / Groază cumplit de frumoasă" de care vorbește Lasgush Poradeci  a fost atât de plină, încât și acum cred că doar am visat. Nu pot uita tăcerea rămasă, preț de o clipă, cât ai clipi din ochi, în urma acelui cântec. O tăcere care a întregit tăcerea pe care o împart și o împărtășesc lebedele. Poate este ceea ce nu spun lebedele când nu cântă, sau ceea ce ne transmit după ce cântă. Cert este că ele tac la fel de frumos în ambele lumi, cântărind corect valoarea istoriei și trezind din uitare povești.


7. Equality, quality, equity


Cu timpul, liniile uluitoare prin care lebedele trăiesc între două lumi m-au ajutat să văd lumea altfel, sau: așa cum este ea lăsată de Dumnezeu, și să refuz ispitele de e evada în cotidian, printre bucurii mărunte care extind pe nesimțite snobismul. 
Căci perspectiva determină calitatea vieții, nu invers. În acest sens privesc celebra expresie a lui Brâncuși: Frumusețea este echitatea absolută.


8. Multe vârste, aceeași copilărie

Mulți dintre noi au fost constrânși să plece din această frumusețe. Unii au plecat din lume, alții au plecat în lume. Lebedele au venit cu mine și în exil, sau mă așteptau aici. Sunt convins că, atunci când lipsesc, se duc la Pogradec, unde eu lipsesc uneori cu anii. Astfel mă ajută misterios să nu lipsesc din propria copilărie. În exil sau nu, de mult nu îmi e greu să-mi imaginez, din ce în ce mai exact, cred, cum arătăm noi din perspectiva lebedelor, în privirea lor, încercuiți de atâtea linii pe care le deformăm tocmai uniformizându-le, și printre atâtea cuvinte, a căror sumă și precizie – nemaifiind cuvinte din copilărie – foarte de rar pot fi folosite de un cântec de lebădă.


9. Numărul de Argint

Multe lucruri și oameni – inclusiv monoclul meu, bunicii, jocurile de odinioară – s-au mutat în lumea vecină și astfel, deși sunt legate prin nenumărate linii, cercuri, semne, imaginile nu pot transmite istoria în absența cuvintelor scrise. Istoria se ascunde deja de noi, își șterge rapid urmele, poate speriată sau doar dezamăgită de insistența noastră de a nu trage învățături; ea trece de la unii oameni la alții în porțiuni valorice și emoționale extrem de fine, delicate și incontrolabile, până își pierde impactul în detrimentul artei (scrisului sau a privirii). Numărul de Aur aparține în exclusivitate Creatorului. Relația imagine-cuvânt, ca în acest caz, cu ajutorul unui martor credibil, este dominată de Numărul de Argint (sintagmă alcătuită de subsemnatul). Percepția noastră visează cercul, nesfârșitul liniei perfect curbate, dar nu se poate opri să asimileze și să înțeleagă decât în mijlocul unor triunghiuri. Iar orice cerc, privit din perspectiva lebedelor, nu este decât o figură geometrică compusă din unghiuri îndrăgostite, dar și speriată de siguranța cu care credem că știm să privim lumea.


10.  Sic transit imago mundi

Poate de la aceasta imagine a pornit romanul ”Anul în care s-a inventat lebăda”, scris în limba română la București, în februarie 1996.
_______________
1. Muntele Uscat / Mali i Thatë, munte din sud-estul Albaniei și sud-vestul Macedoniei (numit Galičica), cu o înălțime de 2287
2. Salmo letnica.
3. Expresia aparține Iuliei Enkelana.
4. Poet albanez (189?-1987), considerat ca fiind cel mai mare liric al literaturii albaneze, format în culturile greacă, românească și germanică.

”Librorum”

Idea, graphics and cinematic realization by Ardian-Christian Kyçyku. All rights reserved.

”Sticking” - scenariu


Persoanele

NONA – 57 ani, nevăzătoare, singură, confecționează bețe de mâncare chinezească

MONA – 25 ani, balerină, își completează veniturile dansând prin nunți, botezuri și zile de naștere. Uneori, când o prietenă este bolnavă, Mona o înlocuiește și joacă rolul uneia dintre ursitoare

ANDY – 23 ani, șomer, fără studii superioare

Notă: Uneori, privit de ceilalți, chipul Nonei pare blurat.
  
*



I. EXT. BUCUREȘTIUL VECHI – ZI. TOAMNĂ.

Imagini ale unor clădiri vechi, interioare, curți, blazoane din București. Chipuri de statui și fragmente de basoreliefuri.

VO / Naratorul:
Suntem la București. Există și clădiri cu mult mai înalte decât acestea, cu mult mai pline de oameni. Dar cu mult mai puține fantome.

Apar de jos în sus ferestrele mai multor blocuri din anii 70-80, foarte înalte. Unele ferestre sunt deschise. Câțiva bărbați grași, în maiouri, fumează, scoțând afară doar mâinile, nasurile, câte un ochi, câte o barbă, și fum.
O bătrânică cu părul alb și îngrijit privește curioasă spre strada.
Pe o bancă doarme un vagabond îmbrăcat într-o veche uniformă militară.

VO, Naratorul:
Nu se știe cât de jos poate cădea omul la asemenea înălțimi. Nu este o greșeală: am zis la asemenea înălțimi, nu de la...

Dintr-o fereastră se vede o oglindă pătrată. În oglindă apare chipul Nonei, fără ochelari negri sau de vedere.
Se lasă brusc întunericul. Mâna Nonei, cu degete delicate și unghii vopsite în roșu cu picături negre (ca niște buburuze) arată încet de la stânga la dreapta și se oprește în fața oglinzii.

NONA
Aici e ibricul de cafea... aici borcanul cu cafea... aici lingurița de cafea... aici borcanul cu zahăr brun... poate doar vopsit, dar brun... aici aragazul... aici chibriturile... aici fereastra de unde nu se vede niciun munte... niciun alt bloc... iar aici este oglinda... unde trebuie să fiu eu... (Zâmbește) Nu vezi nimic, nu?

A fi în originalitate

Un scriitor se naşte sau devine minoritar prin excelenţă şi, cu puţin nenoroc, moare ca majoritar, în sensul de anonim. A fi minoritar, cel puţin pentru un scriitor născut pe meleagurile răsăritene, înseamnă a fi minoritar la pătrat. Destinul mai multor nume de referinţă ale intelectualităţii balcanice, cu foarte puţine excepţii, ne trimte cu gândul la postulatul spus de Mântuitorul Iisus Hristos, potrivit căruia “Nimeni nu este profet în familia şi în ţara lui”. Dar e exagerat să explicăm migraţia creierului artistic doar prin nevoia de a dovedi harul profetic. Nu cred că doar dovedirea unui har anume cere mai mereu drept plată suferinţele exilului, sau chiar revelaţiile incluse într-un asemenea act dublu, fizic şi - mai ales - metafizic.

Un scriitor minoritar, în Balcani, indiferent de cultura din care provine sau este rupt, are de îndeplinit în acelaşi timp câteva obligaţii, ca să nu spun misiuni.